Istoria ca viitor

Intrarea Anei Blandiana în spațiul poeziei și în viața publică la vârsta adolescenței este emblematică și inaugurează un destin de luptător, susținut de un talent, o forță și o încredere în viitor cu totul neobișnuite. Încă de la „primul debut”, de la primele două poezii publicate într-o revistă, scrisul său a căpătat o semnificație politică nebănuită de adolescenta care era și care a făcut obiectul vigilenței Securității din Oradea, într-o epocă istorică nu doar neașezată, dar și profund nedreaptă: vigilenții securiști au scris tuturor revistelor din țară că Blandiana este un pseudonim și că semnatara este, de fapt, fiica unui preot, condamnat politic, închizându-i astfel pentru mai mult timp calea spre ceea ce credea că poate fi un refugiu, o alternativă, o compensație la nedreptatea vremurilor. După relaxarea din 1964 își poate face însă un debut remarcat, cu o plachetă (prefațată de N.Manolescu, care apasă asupra „jubilației intense a descoperirii lumii”) care preludează o activitate marcată din ce în ce mai mult de sensurile etice ale unei existențe rebele devenită simbol, emblemă, model, care vor crește cu fiecare volum; iar poezia ei își va adânci nu numai frumusețea, ci și implicarea și va fi, deci, lovită de încă două episoade de mai mulți ani ale altor interdicții de publicare.

Nu e de mirare că, după evenimentele nelămurite de la sfârșitul anului 1989, Ana Blandiana împreună cu Romulus Rusan s-au plasat pe o poziție firească pentru ei, dar inconfortabilă pentru un scriitor care a trăit epoca mineriadelor, devenind purtătorii de cuvânt ai celor mulți care nu cuvântau – nu știau, nu îndrăzneau, nu puteau să ia cuvântul – și au creat, sprijinit și condus mai multe inițiative publice care ne-au reprezentat și din care s-au născut instituții precum Academia Civică, Muzeul memorial de la Sighet, „Analele” muzeului, turneele de conferințe prin țară și prin lume, în loc de călătorii de destindere și de recâștigare a unei copilării și unei tinereți deformate. Ceea ce fusese înainte parabolă, aluzie sau declarație de principiu, devine inevitabil discurs, chemare, îndemn: neostenita ei, neostenita lor prezență publică implicată nu numai în luări de poziție, ci tot mai mult în construcții instituționale, create cu sprijinul mai multor susținători, au generat texte sub formă de conferințe, interviuri, eseuri, „pagini” care s-au adunat într-un volum în același timp răscolitor și entuziast: Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini; volumul, care n-a zăbovit în vitrinele librăriilor, este un fel de breviar al vieții sale publice, pentru că un scriitor implicat nu numai în scrisul lui, ci și în viața cetății nu are decât o singură viață: o viață publică.

O explicație a titlului ales pentru acest volum și o formulare dintre cele mai presante cu privire la noile probleme ridicate în fața lumii, abia ieșite din marasmul unei epoci totalitare, este aceea că mersul istoriei nu este numai repetitiv, ci și accelerat: de aceea impresia obositoare a unui spectacol pe care l-am mai văzut și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât „să înțelegem ce a fost pentru a descoperi ceea ce va fi” este concluzia analizei din Istoria ca viitor. Textul care încadrează și încheie volumul selectiv din conferințele, discursurile și analizele poetei nu face decât să restituie poeziei, poetului și istoriei demnitatea lor originară, căci arată legătura implicită dintre ele: numai poezia ultimului secol se apropie „mai mult de joc decât de religie”, aezii din Grecia preclasică erau depozitarii memoriei colective „devenită în egală măsură poem și istorie” (este de altfel o temă care o preocupă: o găsesc și într-un interviu în România literară, din 2013). Mai greu pare să fie pentru poeții epocii contemporane, pentru că transformările care au dus la capitolele anterioare ale istoriei civilizației moderne se accelerează din ce în ce și poezia nu mai trebuie să memoreze trecutul, el dă peste noi (vezi teribila evocare a deportărilor în Bărăgan din Proiect de trecut) și-i obligă pe poeți să intre în viața publică, să-și strige acolo nu numai sentimentul, ci și viziunea, avertismentul, alarma.

La douăzeci de ani de la crearea complexului muzeal și de cercetare cunoscut sub numele de „Memorialul Sighet”, istoricul Alexandru Zub – el însuși cunoscută victimă a persecuțiilor politice și luptător pentru ideea națională într-o vreme când singura idee națională permisă era aceea că „lumina vine de la răsărit” – scria: „Memorialul înălțat cu atâta râvnă la Sighet e un răspuns la tulburătoarea neliniște a celui care se întreba cum să prefacă ruina și suferința în edificiu mnemotehnic și sursă de jubilație a cunoașterii de sine. Locul unde a fost distrusă o parte din elita lumii românești după instalarea comunismului a ajuns a fi, prin stăruința civică a fondatorilor, un așezământ cu triplă funcționalitate: muzeu, centru de studii și școală de vară pentru noile generații”.

Care este punctul de plecare și care este forma în care s-a cristalizat această triplă instituționalizare se poate desprinde din toate textele volumului din fața noastră, dar rezultă mai sintetic dintr-o cuvântare din perioada de maximă vizibilitate a Alianței Civice, din 1996, când încă stăruiau în preajma sa simpatizanți deveniți apoi oameni politici sau nehotărâți, permeabili totuși la pluralism. Toți, și cei care au rămas, și cei care s-au retras cu timpul, au fost fascinați de ceva care nu se mai văzuse pe plaiurile mioritice: o largă grupare „profund implicată politic, fără să fie partid” care „a încercat să determine o schimbare în societate, fără a încerca să o conducă” (p.24). În superba naivitate a acestor iluzii se reflectă o bună parte (cea mai bună parte, în orce caz, din generația noastră) din efortul făcut de tinerii și maturii aflați atunci pe scenă pentru a schimba ceva care trebuia smuls din amintirea noastră recentă, ceva trist și urât, un conformism și o teamă – când nu era altceva –, dar care venea mai de demult și mai de departe. Ne-am uitat și am trecut fiecare pe drumul lui, și i-am lăsat pe ei să poarte și grijile lor, și grijile noastre, reintrând – cum spune poeta – în cochiliile noastre pentru a ne gospodări, cum vom putea, mica parcelă de libertate și de „creație” pe care ajunsesem să o pipăim în realitate după ce am mângâiat-o de atâtea ori în vis. Poeta însă nu și-a abandonat nici poezia, nici visurile pe care le-a împlinit cu sprijinul câtorva neclintiți și, în primul rând, al lui Romulus Rusan, înființând, organizând și gestionând Fundația Academia Civică, Memorialul de la Sighet, Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, dezbateri precum cea despre „Oponenți și disidenți în epoca Ceaușescu” din 2002, moderată de Ana Blandiana și Romulus Rusan, simpozioanele și cele zece volume ale „Analelor” de la Sighet dintre care ultimul, Cronica unui sfârșit de sistem, are peste o mie de pagini care-și continuă și astăzi lucrarea, intrată în istorie. Scrise de numeroși specialiști în problemele comunismului contemporan și ale celui românesc precum Stéphane Courtois, Thierry Wolton, Dennis Deletant, Tatiana Pokivailova, Paul Michelson, de personalități din ceea ce a fost exilul românesc ca Cicerone Ionițoiu, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Pavel Chihaia, Mircea Carp, Ion Vianu, Sanda Golopenția și Const.Eretescu, Alexandru și Adrian Niculescu, de victime ale represiunii din țară ca Doina Cornea, Al. Zub, Radu Filipescu, Vasile Paraschiv, Petre Mihai Băcanu și mulți alții, materialele acestui volum sunt o imagine puternică nu doar a suferințelor în mai mult de 45 de ani, ci și a capacității de mobilizare și de organizare a acestor instituții gândite și însuflețite de cei doi inițiatori și de numeroșii lor colaboratori.

Cum au fost împrejurările în care poeta și-a clarificat treptat liniile directoare ale unei activități care amenința să-i anihileze orice altă linie a vieții reiese din mai multe texte, conferințe de cele mai multe ori sau discursuri la primirea câte unui doctorat honoris causa (cred că Blandiana este cel mai titrat intelectual cu titluri onorifice al epocii noastre, nu numai poet), dintre care îți reține atenția cel cu titlul simbolic La ce bun poeții în vremuri de restriște, unde se pune din nou în discuție problema „rezistenței prin cultură” pe care poeta o consideră, pe bună dreptate, mai degrabă „o împotrivire la moartea intelectuală, o formă de supraviețuire înțeleasă nu ca acomodare oportunistă…, ci dimpotrivă, ca o profundă subversiune a sistemului prin nerenunțarea la valorile pe care el trebuia, pentru a învinge, să le distrugă”, ajungând astfel la formula lui Steinhardt după care, în condițiile dictaturii, eticul și esteticul sunt identice. Dar în lumina tuturor acestor considerații, perfect justificate și bine articulate, una dintre concluziile analizei este cu deosebire dramatică, pentru că dă sentimentul adevărului, deși, probabil, puțin exagerat: „Ceea ce nu a existat în România comunistă (dar a existat oare în vreo altă Românie?) a fost solidaritatea. Nimic din ceea ce trebuia făcut de mai multe persoane la un loc nu s-a făcut și poate nu se putea face”: și totuși, tot poeta amintește de cei „care îmi copiau poeziile de mână și le dădeau mai departe în sute de mii de exemplare” făcând-o astfel un lider de opinie.

Sigur, deficiența de solidarizare există în genomul românilor, și exemple se pot găsi ușor în jurul nostru și în noi înșine. Dar și dovezile contrarii: succesul sau mai bine zis eficiența instituțiilor și acțiunilor pornite din această splendidă și necontenită luptă a celor de la Fundația și Academia Civică, sprijinită de mulți aderenți, arată că poate se va putea învăța și acest lucru: mă gândesc la Ana Blandiana și la neuitatul Romulus Rusan, care s-a identificat cu acest univers până la uitare de sine, de sinele său scriitoricesc, în primul rând.