În România reală

În România reală, dacă pleci cu mașina (vineri, 8 martie, ora opt dimineața) de la Colegiul Iulia Hasdeu, pe Șoseaua Ștefan cel Mare, prin Pasajul Victoriei, până la Primăria Sectorului 1, faci mai bine de o oră, înaintând ca melcul, printr-un haos auto de nedescris, cu intersecții blocate, cu mașini parcate aiurea, cu șoferi care conduc bezmetic și fără prezența niciunui agent de circulație, care să pună cât de cât ordine-n trafic. Așa încât simți că îți pierzi mințile și-ți vine să te dai jos din mașină, s-o abandonezi și s-o iei la goană ca dintr-o lume în care e de netrăit. În România reală, a devenit obișnuit (chiar normal?) ca trenurile să deraieze, căci calea ferată e făcută praf, garniturile sunt vechi, uzate, bune de aruncat, iar nu de folosit: tocmai am avut al patrulea accident de acest fel într-o săptămână, cu un tren de călători, undeva în Bistrița-Năsăud, așa încât să circuli, în România reală a zilelor noastre, cu acest mijloc de transport înseamnă să-ți asumi un risc enorm și să-ți pui viața în pericol. În România reală, tocmai s-a anunțat că acei 100 de kilometri de autostradă care ar trebui să treacă munții și să lege, în sfârșit, Bucureștiul de Transilvania și de Europa au ca termen de execuție circa zece ani de acum înainte! Vai nouă, nefacerea acestui drum poate fi privită ca un imens și incontestabil monument al neputinței noastre naționale! La fel, tocmai ni s-a comunicat că șoseaua de mare viteză Pitești-Craiova, a cărei construcție a fost prezentată cu mare tam-tam, nici nu a început și deja va avea întârzieri de vreun un an și jumătate din habar n-avem ce motive. În România reală, se construiește mult, enorm: vom avea și canal Dunăre-București, și stațiuni turistice impresionante, și o cale ferată de mare viteză spre Moldova, și metrou, și centuri ocolitoare, și săli de sport, și câte și mai câte. Dar toate aceste proiecte excepționale au ceva în comun: sunt lipsite de prezent, există numai pe hârtie și numai la timpul viitor! În România reală, în fiecare oră, dispar trei hectare de pădure! Ne semnalează acest fapt străinii fascinați de frumusețile și de bogățiile ținuturilor noastre, ni-l semnalează activiștii unor organizații nonguvernamentale, dar autorităților noastre nu le pasă, ele rostesc fraze sforăitoare despre un patriotism găunos, dar sunt oarbe și încremenite când trebuie să stopeze acest dezastru, acest jaf nemaiîntâlnit. În România reală, în două luni, s-au înregistrat într-un spital 51 de cazuri de pacienți cu infecții nosocomiale, iar dintre acestea 13 au fost mortale: se internează bieții oameni cu speranța că se vor vindeca și, de fapt, își găsesc moartea, nu din cauza bolii lor, ci din pricina infecțiilor intraspitalicești! În România reală, infractorii fug de penitenciarele moderne, unde au condiții civilizate, și se îmbulzesc în închisorile insalubre, suprapopulate, ca să profite de recursul compensatoriu și să scape de pușcărie. În România reală, pare să devină o regulă, autoritățile mor de grija infractorilor, pe care nu știu cum să-i mai favorizeze, în vreme ce instituții peste noapte create se năpustesc asupra apărătorilor legii (gândul ni se duce spre SS-ul nazist sau Securitatea din vremea stalinistă, sperăm să nu fie așa!). În România reală, vedem uluiți atâția politruci ai zilei cum aduc osanale unor persoane insignifiante ajunse în fruntea noastră, care sunt glorificate fiindcă, nu-i așa?, „am devastat state europene puternice“. E noaptea minții, ce noapte deasă!