Vitrină de țară

Să presupunem că vă propuneți să treceți granița cu mașina pe bătrânul, obositul și, până nu de mult, singurul pod peste Dunăre spre Bulgaria, cel de la Giurgiu – Ruse. Podul acesta înseamnă, nu-i așa?, una din principalele porți spre alte meleaguri ale României, ca să folosim și noi limba de lemn atât de dragă oficialilor noștri. Ce vă va ieși în cale? Drumul de la București vă conduce inevitabil prin Giurgiu. Să reținem: nu e vorba de vreo comună prizărită, ci de un ditamai municipiu, capitală de județ. Ei bine, la un moment dat, spre capătul său, șoseaua care străbate o parte din oraș, o ia în unghi drept la stânga și, pe o porțiune de vreun kilometru, ești silit să înaintezi pe o așa-zisă parte carosabilă, care, în realitate, e toată ciuruită, riscând să-ți rupi mașina. Lateral, vezi niște case sărăcăcioase, încât ai impresia că ai nimerit într-un ev mediu extrem de trist. Respectiva stradă municipală nu are nici trotuare, dar, deși arată jalnic, autoritățile locale, culmea ridicolului, au găsit nimerit s-o împopoțoneze cu un nume falnic: 1 Decembrie 1918! Faci dreapta, dai de o construcție hidoasă, din acelea apărute cu duiumul după 1990: e enormă, e vopsită strident, are o mulțime de balconașe, coloane și alte zorzoane și e părăsită. Brusc, trebuie să cotești iarăși la dreapta și, până să ajungi la sensul giratoriu, la benzinărie și în vamă, încă o dată nervii îți sunt puși la grea încercare, iar șofatul se dovedește un sport extrem, căci ești obligat să te strecori printre camioane de mare tonaj, pe carosabilul îngust și cu asfaltul tocit, denivelat, plin de hârtoape. În dreapta, zărești niște râpe invadate de bălării, zărești munți de gunoaie (vai, e un dezmăț, un adevărat imperiu al sticlelor de plastic), iar mai încolo, aproape, se ridică un fel de case de chirpici neverosimile. Dumnezeule, își va fi zicând terifiat un străin ajuns pe aici, în ce lume am nimerit, probabil am greșit și continentul, nu poate fi Europa, probabil am greșit și veacul, nu poate fi o localitate din secolul XXI. Când va trece granița dincolo, acel călător străin va respira ușurat, ca și când tocmai ar fi scăpat dintr-un ținut damnat, unde se poate întâmpla orice rău. Acum, amintindu-ne de acea teribilă replică recentă a unui înalt oficial român, „Am scos țara din noroaie!“, ne dăm seama cât de anapoda sună ea. Măcar de acești doi-trei kilometri de la intrarea în țară/ de la ieșirea din țară ar trebui să aibă grijă guvernanții, făcându-i să arate decent: e la mintea cocoșului, acolo, la frontieră, e un fel de vitrină a noastră și ne facem de râs, ne acoperim de penibil, dacă nici măcar zona aceasta de fațadă nu suntem în stare s-o aducem la lumină.