Simțul istoric în literatură

Romanul lui Evgheni Vodolazkin, Aviatorul, este o provocare adresată celor care își propun să abordeze prin mijloace literare tema totalitarismului comunist. Aceștia sînt însuflețiți de dorința naivă de a face din comunism o istorie personală, interiorizată, eliminînd-o pe cea prezentată în manualele școlare sau în paginile de Wikipedia. Împotriva lor, volumul lui Vodolazkin debutează cu un conflict politic pe care îl maschează sub povești tipice de dragoste adolescentină, care durează până la sfârșitul narațiunii, încât ultima pagină a cărții nu mai stârnește nicio mirare, căci totul a fost spus deja.

Narațiunea este sufocantă, plină de flashbackuri, astfel că pe parcursul întregului roman legătura dintre temporal și spațial este rătăcită în detalii adesea lipsite de importanță, fie din stângăcia literară a autorului, fie din ostentația acestuia de a-și face personajul un descriitor al vieții. Din cauza acestei discrepanțe, cititorul nu mai reușește să înțeleagă în ce cadru se petrece acțiunea sau dacă Innokenti Platonov este un pilon al bolșevicilor, un element decorativ al tabloului epocii sale ori un experiment reușit după șapte decenii de „somn“ în azot lichid. Scenele par a fi niște intertexte, legate între ele prin prisma numitorului comun, și anume conștiința lui Petrovici. Multe pagini din jurnalul său debutează cu un timp subietiv, al amintirilor, cu verbe la prezent: „Biserica este, dar slujbă nu e. Și clopotele zac topite – au căzut pe grinzile care au ars compelt.“, și revin la acțiunea cronologică, cumva decadentă, insistând greșit asupra verbelor la trecut: „Auzindu-mă țipând, în salon a intrat în fugă sora Valentina. M-a luat în brațe și m-a sărutat pe frunte“ (pp. 9-10).

Vodolazkin ține exclusiv cu personajul său, prezentând obsesiv statutul de victimă al lui Innokenti, chiar și prin numele acestuia, ca să evidențieze exact opusul. Totul se învârte în jurul lui, deși protagonistul nu-și poate înțelege existența, iar ceilalți sunt ca niște spectatori, vag conturați, care ies în evidență foarte rar. Protagonistul lui Vodolazkin este precum un trofeu. Autorul își atribuie o funcție de portretist al literelor, exprimând o dorință de ubicuitate, rămâne de văzut dacă mai mult în uz politic sau istoric. Dialogurile dintre Innokenti și celelalte personaje îl propagă pe acesta cu înverșunare către compasiunea ce îi trebuie oferită din cauza trecutului, care nici măcar nu există. Greșeala constă în atribuirea milei: Geiger, doctorul, și Nastia, soția lui Petrovici, dar și întreg poporul îl compătimesc pentru că a fost supus unui astfel de experiment tulburător, în loc să socotească că tragismul constă fix în lipsa acestui trecut. De aceea Innokenti este incapabil să se regăsească, nu pentru că nu i-ar prii o viață democratică, ci din cauza faptului că nu străbate treptele evenimentelor istorice ca ceilalți, ci se trezește direct în vârf. El este un aviator, în sens figurat desigur, care a „zburat“ între începutul și sfârșitul secolului al XX-lea ca printr-o clipire, care paradoxal a durat mai bine șaptezeci de ani. Este evidentă tendința scriitorului rus de a face din personajul său un martir al veacului, dar în același timp și de a sensibiliza cititorul.

O notă de ironie este disimulată de prezenta lui Geiger, neamț de origine, iar prietenia sinceră dintre un german și un rus este totuși posibilă în cartea lui Vodolazkin, în ciuda relațiilor tumultoase dintre cele două state, ideile intrând puțin în dezacord pentru că, dacă privim din perspectiva relației dintre cei doi cartea, am putea spune că istoria nu înseamnă de fapt nimic, nu contează, iar trecutul e trecut. Prozatorul încearcă să adere la o literatură de graniță, amestecând ficțiunea cu realul, pierzând din vedere însă faptul că redarea retrospectivă a evenimentelor îl pune pe cititor în încurcătură, care nu mai știe dacă să dea crezare celor citite, sau să le pună pe seama unui spirit creator rebel. Sau poate, vorbim despre o ficțiunii a nonficțiunii, așa cum ne este prezentată și în lucrarea lui Eugen Simion, Ficțiunea jurnalului intim.

Scriitorul redă ideile lui Innokenti într-o manieră mecanică, deoarece protagonistul nu își scrie ideile pentru sine, ci pare adesea că se destăinuie cuiva, unor persoane închipuite, fiind evidentă o anumită oralitate a stilului. Evenimetele par a se petrece sub ochii cititorului. Prin această manieră, Vodolazkin se adresează unui cititor abstract, o imagine a destinatarului ideal, capabil să înteleagă sensul total al lecturii sale: „Te trezești la vilă dis-de-dimineață – se întâmplă. Toți dorm încă. Ieși în vârful picioarelor pe verandă, ca să nu trezești pe nimeni. Pășești cu grijă dar podelele tot scârțăie (p. 146).“

Asemenea eroului copilăriei sale, Robinson Crusoe, care ținea un jurnal despre o puzderie de aventuri palpitante, Innokenti devine un aventurier, dar mai mult în plan afectiv decât fizic. El speră, precum un copil credul, să redea cu acuratețe continuitatea istorică proprie, dar nu reușește, deoarece nu o deține: „Încerc să reconstitui lumea aceea care s-a dus pentru totdeauna, dar rezultă numai niște biete fărâme“ (p. 180). Prin prisma relatărilor din roman, ideea regimului este fixă, incontestabilă în vreun fel, existând particularitatea victimă-agresor și nimic mai mult. Dacă ar fi să încadrăm în imaginea de ansamblu personajele ce alcătuiesc aceasta carte, ele sunt fie cele care suferă, fie cele care au provocat această suferință, neexistând nici o cale de mijloc.

Reconstruirea realității este primejdioasă pentru Innokenti, care încearcă pe două căi să o dețină: prin amintiri scurte și intense, din diverse ipostaze ale vieții, dar și prin raportarea lui la imaginea de ansamblu a contemporaneității. Niciuna nu îl mulțumește cu adevărat, deoarece el nu are adevărata percepție a timpului și nu se poate raporta în acest fel prin prezent la trecut.

Totodată este surpinsă și o neverosi­militate a scenelor legate de erotism, care par exagerate, ținând cont de imaginea completă, redată în roman: fie că vorbim de „reîncarnarea“ Nastiei în Anastasia, prima dragoste a lui Innokenti, fie de căsătoria dintre cei doi, observăm o tulburare a concretului, ei nu pot fi împreună cu adevărat, deoarece sunt două persoane care nu fac parte din același interval istoric, iar legătura lor afectivă poate fi un păcat al timpului: „Fiindcă adevărata căință este întoarcerea la starea dinaintea păcatului, un fel de biruire a timpului (p.361).“ Poate că acesta este motivul pentru care el își compară soarta cu cea a lui Lazăr, care odată cu învierea lui este declanșată o serie de evenimente, care vor fi dus la răstignirea lui Iisus. „Învierea“ lui Innokenti nu este o reușită, un succes științific, așa cum tinde cititorul să creadă până în prima jumătate a cărții, ci mai degrabă o înviere care va duce la moarte.

Vodolazkin conturează pe marginea subiectului o temă a dreptății. Nu întâmplător statueta zeiței Themis, care într-o mână ținea balanța, iar în alta sabia, este un obiect încărcat de valoare spirituală pentru Innokenti. Balanța avea drept rol cântărirea problemelor și evidențierea părții unde se află dreptatea, iar sabia sugera ideea de săvârșire a dreptății, punerea în practică în urma verdictului. Odată ce bietul protagonist a rupt balanța, el nu a mai avut parte de nicio punere în balanță a faptelor bune și a păcatelor proprii, ci a fost supus direct către judecata, o judecată dură făcută de istorie, căreia nu a putut decât să i se supună: „Atunci când i-am rupt balanța, nu știam încă ce unealtă îmi pregăteam (p. 362).“

Oricât de prozaică și confuză ar fi proza lui Vodolazkin, ea reia mult dezbătuta temă a regimului comunist rus, cu toate atrocitățile și rupturile sale, însă o face și cu un veritabil simț istoric.