Despre învățământul coregrafic preuniversitar

O foarte frumoasă și perspicace carte despre dans, Why dance matters semnată de Mindy Aloff, se deschide cu interpretarea unei fotografii de Helen Levitt în care doi copii sunt surprinși „dansând“. Pentru Mindy Aloff această imagine este uluitoare (astonishing) fiindcă privitorul poate imediat sesiza că cei doi copii „dansează“ cu toate că nu sunt observabile nici caracteristici clasic-teatrale ale dansului (costume, muzică de acompaniament, spațiu special pentru dans), nici caracteristici tehnic-coregrafice (mutarea greutății de pe un picior pe altul sau observarea clară a unui „pas“ standard de dans). În schimb, continuă autoarea, cei doi copii sunt surprinși într-o mișcare care în mod evident nu are vreun scop practic, imediat, ci este „expresivă în sens pur fizic“ (expressive in purely physical terms) și constituie pentru cei doi mici protagoniști ai imaginii un mod special de „a se adresa“ unul altuia în bucuria clipei. Observațiile acestea evidențiază cât de originar, primar și intuitiv este impulsul pentru dans, dar și faptul că acest impuls se exprimă cu maximă spontaneitate la copii. Expresia corporală a copilului este, în general, de o flexibilitate creativă extraordinar de intensă, greu de reprodus la vârste mai înaintate, dar în care se poate citi năzuința pentru libertate a sufletului.

Însă, orice copil, la un moment dat, este introdus în procesul educațional formal, devine parte din „sistemul“ de învățământ, cu scopul „civilizării“ și al formării sale în spiritul valoric al societății de la un anumit moment. Cum evoluează nevoia și instinctul său pentru dans? Ce înțelegere a „dansului“ începe să capete, atât în baza „educării“ tehnice a propriului corp, cât și în baza formării sale mentale și estetice? În că măsură vorbim de educație, în ce măsură de instrucție și în ce fel mai există libertate individuală în didactica coregrafică? Care este legătura între exprimările corporale timpurii, neîngrădite și nestructurate, și dansul ca operă de artă teatrală sau ca ansamblu de tehnici contemporane de (auto)cunoaștere a corpului în mișcare? Aceste întrebări și multe altele merită ridicate în contextul anului școlar 2026-2027 care a început de puțină vreme – fiind încheiat primul modul al acestuia – și care marchează implementarea unor noi programe pentru întregul ciclu liceal, inclusiv pentru orele de dans clasic, dans contemporan, pentru istoria dansului sau dansul folcloric.

Până la ciclul liceal, copiii deja încep să învețe dans clasic și contemporan încă de la vârsta școlii primare, în centre sau școli private cu profil artistic. Astfel, reflecția despre dansul copiilor m-a îndreptat înspre două spectacole complementare pe care am avut prilejul să le vizionez anul acesta în luna iunie. Primul este Unde au dispărut rățuștele năzdrăvane?, din data de 21 iunie, organizat de școala de balet JAQUELINE și găzduit de Opera Comică Pentru Copii. Regia și coregrafia generală a spectacolului i-au aparținut doamnei Jaqueline Bratu, fondatoarea școlii, în timp ce părțile de dans contemporan poartă semnătura doamnei Lorette Enache, iar dansul folcloric a fost creat de Ionuț Colibășeanu. Există o frumoasă tradiție a coregrafiilor inspirate de narațiuni pentru copii, de la, de pildă, clasicul Spărgător de nuci creat după basmul lui E. T. A. Hoffmann, pe muzică de Ceaikovski și în coregrafia inițială a lui Marius Petipa, până la Aventurile lui Alice în Țara Minunilor în coregrafia lui Christopher Wheeldon și cu muzica originală a lui Joby Talbot, un balet modern croit după faimoasa poveste a lui Lewis Carroll. Exemplele din repertoriul internațional, tradițional sau modern, sunt multe… însă spectacolul produs împreună cu elevii școlii JAQUELINE a fost, pentru mine, o oportunitate de a vedea ceva mult mai special: progresia de la lucrul lent pedagogic cu copiii mici, de diverse vârste, până la realizarea acestor spectacole de amploare, de la imaginea corpului încă imperfect coordonat și cu expresivitate aproximativă, până la măiestria dansatorului perfecționat care poate executa orice frază coregrafică.

Suntem obișnuiți să ne raportăm critic și estetic la opera de artă finită, iar criteriile pe care le aplicăm, în special în cazul dansului clasic, vizează perfecțiunea tehnică față de idealuri clar trasate, însă rareori iese în evidență munca depusă în educarea treptată a viitorilor dansatori. Arta clasică în general operează după principiul ascunderii trudei, cu toate că musculatura unui dansator format este arhiva vie a etapelor sale de educare. Astfel, în punerea în scenă a poveștii rățuștelor pierdute, am asistat la o vedere de ansamblu a modului în care mintea și corpul uman devin, ușor ușor, organe complexe (în sensul originar de organon ca „instrument“) puse în slujba artei. Copii de diferite vârste au reușit să fie foarte bine coordonați pentru a produce un spectacol unitar, amuzant și extrem de versatil din perspectivă cinetică. Nu am fost în sală în calitate subiectivă de profesor sau de părinte, ci în calitate nepărtinitoare de iubitoare a dansului, interesată de evoluția, sincronică și diacronică, a tehnicii de dans în procesul educațional. Fiecare tablou narativ a fost eficient pus în scenă, regizoral, scenografic și coregrafic, fiind de apreciat coerența și coeziunea fiecărui grup de mici interpreți. Chiar copiii cei mai mici (buburuze sau albinuțe), ghidați discret din culise, (ne-)au demonstrat capacitatea de a se plasa organizat pe scenă, de a realiza mișcări în sincron și de a se adapta unui rol teatral pentru a comunica o poveste. Spectacolul a fost gândit ca alternanță fluidă între scene de grup și solo-uri, marcând întâlnirile grădinarului cu animalele sau insectele care l-au ajutat să le regăsească pe rățuște. În mod special părțile de dans contemporan au fost ingenioase, fiind reprezentări sugestive ale ființelor pădurii (broscuțe, libelule, vulpi, oițe, zâne etc.), dar mai ales a fost evidentă plăcerea copiilor de a lucra în acest stil. Mișcarea contemporană, bazată pe organicitatea corpului și pe exerciții de improvizație, este perfect mulată pe flexibilitatea și naturalețea copilăriei, inclusiv în acest cadru teatral fiind vădită integrarea fără dificultăți – sau pare pentru spectator fără dificultăți… ceea ce din nou arată măiestria profesorilor – pentru copii a acestui tip de vocabular. Au existat și câteva solo-uri sau chiar momente de grup restrâns (zânele) realizate prin tehnica dansului clasic, în general pentru fetele cu vârste mai mari, dansul pe poante impunând grația și rigoarea specifice baletului, însă necesitând mult mai multă maturitate tehnică și mentală, aceste solo-uri marcând trecerea către nivelul următor de pregătire artistică. Astfel, această reprezentație arată cum școala doamnei Jaqueline Bratu este un spațiu în care arta este luată în serios, un spațiu deja cu tradiție în producția spectaculară, de pregătire complexă pentru viitorii elevi ai Liceului de Coregrafie, dar mai mult decât atât – fiindcă poate nu toți vor dori mai departe o carieră pe această linie –, este un loc unde copiii se bucură de mișcare, de scenă, de lucrul în grup și în care iubirea de dans este cu siguranță transmisă, rămânând alături de toți cei care i-au călcat pragul și constituind, dacă nu viitori profesioniști, cel puțin viitori spectatori-cunoscători.

De la copiii de școală primară sau gimnazială facem saltul către elevii de liceu, către etapa adolescentină a minții și a formării. De-a lungul timpului am asistat de multe ori la spectacolele de final de an școlar create de Liceul de Coregrafie „Floria Capsali“ și de fiecare dată aceste spectacole au fost consistente, variate și reprezentative pentru înțelegerea noastră a „dansului“. Și în acest an m-am bucurat de realizările unei noi generații de tineri dansatori, însă la umbra unei modificări administrative recente care, de asemenea, arată cum societatea și statul văd dansul. Din păcate, în urma Legii 141/2025 aplicate în iulie 2025, Liceul de Coregrafie a devenit o „secțiune“ sau o „structură școlară arondată“ Colegiului Național de Arte „Dinu Lipatti“. Legea nr. 141 a implementat comasarea școlilor și claselor care nu împlinesc un anumit cuantum de elevi, neprecizând că „vocația“ nu apare la un număr predeterminat de ființe omenești. Așadar, din păcate, în data de 23 iunie 2026, la Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian“, am asistat la Gala de Absolvire a „structurii arondate“ numite Liceul de Coregrafie „Floria Capsali“. Dansul ca anexă a muzicii. Problemele locative ale învățământului coregrafic bucureștean și condițiile în care lucrează elevii-dansatori sunt cunoscute de mulți ani (de pildă lipsa claselor adecvate necesităților obiective de pregătire fizică), însă această (a)lipire formală, grăbită și cu denumire cel puțin stranie, arată doar nepăsarea și neglijența oficialităților față de coregrafie în general (poate nu este o coincidență cum Centrul Național al Dansului a pierdut Sala Omnia în același an?).

Din punct de vedere artistic, elevii liceului au dovedit același entuziasm pentru dans ca cei mici, însă la alt nivel tehnic. Gala a fost alcătuită dintr-o alternanță între variațiile clasice bine-cunoscute și fragmente de dans contemporan sau de dans de caracter, punctele culminante fiind momentele cu Pas de Deux-uri și finalurile celor două parți în care s-au prezentat dansuri de grup. O deschidere foarte mare se constată, și la această vârstă, pentru dansul contemporan. De data aceasta mai precis, mai complex, cu capacitate mai nuanțată de a transmite emoții sau situații, dar mai ales cu potențe tehnice dezvoltate. În vocabularul general folosit sunt preluate și pași/elemente din tehnica clasică, pentru virtuozitate (tendința către grand jeté de pildă), însă limitările de postură ale clasicului sunt mult depășite (lucrul la sol este foarte frecvent, corpul înclinat, linia sinuoasă/serpentinată, evidența raportului muscular contracție/relaxare pentru dinamică, principii diferite de lucru cu greutatea corporală, etc.). Adolescenții se simt mai în largul lor și mai reprezentați atitudinal de dansul contemporan și, cu mare bucurie, de dansul folcloric (fie el tradițional românesc, fie folclor spaniol sau de alte origini etnice, însă în mod special dansul autohton provoacă multe chiote și zâmbete). În schimb, dansul clasic nu este, din păcate, executat la cel mai înalt nivel, lipsind în majoritatea cazurilor perfecționismul său specific. Se observă realizarea corectă a pașilor și a secvențelor de mișcare, se simte exersarea tehnică a acestora, adică nivelul de pregătire ridicat al elevilor, însă sunt observabile probleme de echilibru sau de postură, iar expresia nu este finisată la maximum, cum cere „geometria“ clasică. Însă, momentele de Pas de Deux au fost de efect și foarte bine lucrate, cu sprijinul unor balerini ai Operei Naționale (Horia Bucur, Ștefan Meșter, Stefano Nappo, Marius Bârcă). Așadar, dansul este foarte frumos dus mai departe la Floria Capsali (în acord cu numele pe care încă îl poartă…), cu mari eforturi din partea elevilor, profesorilor și părinților, iar școala respectă în continuare cele mai bune standarde tehnice și artistice în profida dificultăților administrative.

Dansul în continuare bucură copiii și este un mijloc de expresie natural pentru ființa umană. Este delicat și dificil să lucrezi atât cu corpul, cât și cu mintea, însă dansul oferă o punte între trup și suflet accesibilă de la cele mai fragede vârste până la maturizare. Încotro merge însă învățământul coregrafic? Există dezbateri recente pe subiect și în continuare apar cercetări solide despre cum putem preda, de pildă, tehnica clasică (volumul Tehnici și metode în studiul baletului clasic semnat de Nicoleta Demian și apărut în 2025 este un exemplu relevant), dar infrastructura administrativă nu este, din păcate, suficientă pentru nevoile unei arte atât de solicitante. Corpul se mișcă în spațiu și tocmai spațiul nu-i este acordat dansului de mulți ani. Prin urmare, este un miracol că încă se mișcă dansând. Ar mai fi de spus multe, însă poate doar iubirea de dans a viitorilor spectatori (formați de mici în școli private ca cea a doamnei Jaqueline Bratu) și a profesioniștilor va ajuta, cu adevărat, la schimbarea în mai bine a cadrului instituțional…

___________________________________________

1 Mindy Aloff, Why Dance Matters, Yale University Press, 2022, p. 3.