Am citit poemele lui Péter Demény după ce le-am auzit recitate de el la Turnirul de Poezie de la Platamonas de anul acesta și fără să vreau vocea lui s-a lipit cumva de ele și chipul lui de o bonomie irezistibilă, incasabilă s-a strecurat în poem cu ceva leneș, pisicesc, blând până la domestic. Poemele din Țărână vie (Editura Cartea Românească, 2026) sunt traduse cu acribia pe care i-o cunoaștem de către Kocsis Francisko, dar cu toate acestea sunt văduvit de originalul maghiar care îmi este inaccesibil prin necunoașterea limbii. Spun asta pentru că nu voi putea gusta expresivitatea limbii maghiare în expresia ei poetică, purtând marca sensibilității lui Péter Demény, ci voi intra inevitabil în jocul intermediarului. De la bun început, româna întrebuințată mi se pare un pic ciudată, ca o deplasare de accent care face un cuvânt să tresalte altfel, dar nu găsesc în aceasta un defect, ci dim potrivă, o sursă de expresivitate care se strecoară astfel în locul dintre două limbi care-și vorbesc în poem, în timp ce una o îmbrățișează acoperind-o pe cealaltă.
O parte din poemele lui Péter Demény se vântură în acest spațiu intermediar, vocabularul lor strălucește aparte, se evidențiază asemenea obiectelor dintr-un târg de vechituri, între anticariat și bazar. Există în poemele scriitorului maghiar grade diferite de ocultare poetică, de la un fel de ermetism altul decât cel barbilian sau mallarméan, unul legat de incomuni cabilul unor stări, la o zonă intermediară în care poemul răspunde în parabolă și de acolo la o deschidere maximă către biografismul, minimalismul propriu poeziei de notație douămiiste. Iau un poem precum Plusare și citindu-l am sentimentul că de șert un sac cu scule vechi, ames-tecate, revăr sându-se într-o falsă bogăție care vine din eteroclitul lor: „Ceva aparte-n cum te gân dești la tine,/ ceva lumină subțire-n noapte,/ o mută-amputare cu mături fine,/ ceva trecut în ploi carbonate,/ ceva ca o noapte con tra-tenor,/ ceva azur ca un litoral stâncos,/ ceva cocă necoap tă-n interior,/ și „nu veni! Acum deja-i de prisos!“/ un fel de șpais – dar niciunde casă,/ ceva mare – n-are țărmuri nicăieri,/ și-un avertis ment: «ai mare grijă!»/ ce-ai vrut? Judecă repede când ceri,/ ceva viscol bântuitor, lent și mic,/ trecutul te coase petic pe nimic.“ Încerc să dau de rostul poemului fără să reușesc, până când reali zez ceva ce probabil poetul nu a scontat, că poemul este similar unei cimilituri în care toate conjecturile, alăturările par, dacă nu contradictorii, atunci fără nicio legătură una cu cealaltă. Toate aceste lucruri disparate recompun un gând, iar prin gând o interioritate de care se lipește o interogație fără izbânda unui răspuns. Este exemplul unui poem care închide monadic pro babil un cuplu, un dialog unde intimitatea ecranează tranzi tivitatea, o minte și o altă minte care comunică într-un fel aparte, disociat, care ajunge la noi reflec tat prin cuvinte aparent fără noimă, aproximări ale unor stări, mesaje, un „ceva“ incom prehen sibil. Poezia este acest incomu nicabil, poemul riscă prin opacita tea sa să blocheze orice privire, orice încercare de interpretare, orice sens. Este ca și cum ai citi o ghicitoare într-un limbaj extrem de plastic pentru frumusețea în sine a limbajului, fără posibilitatea de a o dezlega.
Dar nu toate poemele lui Péter Demény sunt nedezlegate. O parte dintre ele configurează mici parabole existențiale la confiniile cu anecdoticul pur. Traversarea unei străzi, schimbarea de direcție la semafor se încarcă cu semnificația unui parcurs destinal prelungit în interogații existențiale ca în tabloul lui Gauguin, „De unde venim? Ce suntem? Încontro ne îndreptăm?“. „Oare există vreun om căruia i-ar plăcea/ să aștepte la semafor/ și să se uite cum îl semnalizează/ viața la dreapta? Apoi să treacă,/în sfârșit, să meargă cu pași grăbiți/ spre un țel cunoscut în necunoscut/și să se întrebe în sinea lui: el/ cine e, cu cine, cum? Să spere/ că acum va îndrăzni, totuși, să mângâie/ câinele uriaș de culoarea cafelei cu lapte/ care-și face mereu rondul/ într-o zonă a bulevardului Dacia/ și care l-a privit de mai multe ori/ cu mare blândețe?“ (Coamă). Faptul de a mângâia un câine mare și blând, probabil o imagine a supunerii învinsului reproiectează o altă ipostază a animalului calin într-unul cu coamă, puternic și agresiv. Dacă parabola se prelungește aici, avem o imagine de sine, cu două fațete, cea a unei vitalități debordante, a unei încordări a vieții, și cea a unei resemnări a abandonului, a ratării. Uneori poemul virează într-un ironic program de viață, într-o autocritică spășită a celui care a încurcat lucrurile pe lumea asta încercând acea medianitate, „mediocritate aurită“ în termeni horațieni, precum în Mijloc, până când „s-a închis cercul.“
Ceva bântuie majoritatea poemelor, o obsesie a morții, a degradării, a sfârșitului, a ratării, iar titlul volumului nu e nici el departe de tonul acestor poeme. Sigur, sunt teme îndelung vehiculate, poetul nu face adesea decât să ia de la capăt o treabă de care alții s-au ocupat deja, dar se aduce pe sine în poveste cu propriul ei desen biografist. Péter Demény strecoară în desfășurătorul unor existențe modeste, precum cea a „oamenilor fericiți“, un fragment de mit. „Oamenii fericiți/ văd totul în chip simultan, de-aceea/ stau cât e ziua de lungă la cârciumă/ și plâng, și râd și le spun tuturor/ celor care încă nu-i cunosc că cel mai bine/ e nici să nu te naști/ după care următorul/ superlativ e: să mori repede.“ (Oamenii fericiți) Intertextul discret trimite aici la un mit grecesc, la înțelepciunea satyrului Silenius prins de regele Midas care a vrut să știe „Care e cel mai bun și mai dorit lucru pentru om?“ și a primit răspunsul tranșant pe care-l transcriu aici și pe care-l regăsești în parafraza poetică la Demény: „Neam ticălos și efemer […], de ce mă forțezi să-ți spun ceea ce ar fi mai bine pentru tine să nu auzi? Cel mai bun lucru dintre toate îți este cu totul inaccesibil: să nu te fi născut, să nu fii, să fii nimic. Iar al doilea cel mai bun lucru pentru tine este… să mori cât mai curând.“ Altfel, poemul suprinde parcă o atmosferă de cârciumă maghiară, mă refer la ea ca la un topos al literaturii maghiare, – vezi și poemul Plâns din volum – cu oameni adânciți într-o melancolie ireversibilă și ireconciliabilă pe care muzica o reflectă uneori atât de bine. Cred că melancolia este tema adâncă a acestui volum, melancolie derivată în aceste ruminații cu care sunt împănate poemele lui Demény, de care debordează preaplinul său sufletesc: „Dar dacă nu plânge, simte că lucrurile nu-s în ordine,/ și-atunci s-a dumirit că nu mai are de ce să plângă,/ nici nu mai hohotește, e numai trist, lipsit/ de speranță și perspectivă, ca o gară în zori,/ și se gândește că numai orbul nu vede că-i întuneric,/ s-a sfârșit scânteietoarea tinerețe.“ Și pentru că am vorbit de muzică și melancolie, iată câteva reflecții ale lui Cioran în care poți extrage acest afect din muzica sufletului maghiar pe care poemul lui Péter Demény o reflectă, o respiră. „Gândiți-vă însă la legăturile muzicii maghiare, care nu vor să ajungă nicăieri! O tristețe care se alimentează din ea însăși. Farmecul ei pre cultural, mijloacele simple și lipsa de ornamentație exprimă un urât al sângelui. O melancolie biologică, nestilizată, dar care își justifică ondulațiile dintr-un lux al materiei. (…) Cine a văzut o cârciumă maghiară și toată lumea de acolo, legănată de tristeți, abandonată cu atâta participare și frenezie beției, nu-și poate tăinui o simpatie pentru o umanitate atât de primitivă, cu aderențe atât de reduse la fadoarea genului nostru de viață. (…) Poporul cel mai melancolic pe care-l cunosc este poporul maghiar, muzica țigănească este de-ajuns ca s-o dovedească. (…) Nu există muzică în care să se ex prime mai elementar prezența lacrimilor în lume. (…) Există o tristețe specific maghiară…“. Poe mele de dragoste, biografiste și ele, trăiesc în mar ginea melancoliei, în siajul unor confesiuni cu paharul în mână și ochi sticloși pentru ori cine ar vrea să le asculte: „N-o dau la întors: te-am iubit./ De ce te-am lăsat? Nu știu./ Deși aș vrea, și în folosul meu,/ poate nu m-aș mai poticni.// Nu m-am cunoscut. Am mușcat/ din asfalt. Crește-n mine catranul,/ floarea numită melancolie. Degeaba-i/ orice poezie: trebuie să te jelesc.“ (Catran); „«Ești trist» a constatat astăzi, repetat,/ prietenul meu la un pahar de bere, de vin,/ m-a surprins extrem de mult siguranța/ cu care a sesizat înfrângerea mea.“ (Spărgătorul de nuci).
Să ne întoarcem la poemele tranzitive, de notație, care par transcrise din foaia de parcurs a unei zile cu nimicurile, mărunțișurile și banalul ei peste care e aruncată umbra unei tristeți. Deși mai puțin sofisticate, accesibile, îmi plac mult aceste poeme cu aerul lor discuționist, care deapănă reflecții nepretențioase în marginea unor evenimente recognoscibile. Nu e o descoperire, poemele lui Péter Demény nu inventează un alt mod poetic, dar autenticitatea propriului desen al vieții le imprimă o prospețime, o forță care vine din vulnerabilitate, din fragilitate și care te ia ca martor ocazional. Există însă aproape întotdeauna o zonă de subtilitate, de care dau seamă, spre exemplu, ultimele două versuri ale poemului din care am extras un fragment: „Am fost la Cluj, încă nu mi-am revenit/ nici acum, la început am dat vina/ pe cele șapte ore de șofat, dar problema/ nu-i asta, ci strânsoarea ca de clește,/ dorul de casă, tristețea, gândul că poate mai caut/ mi-au prins capul în menghină…/ dar să lăsăm vorbele mari, o să-mi/ revin și timp de câteva luni/ voi funcționa din nou de parcă/ m-aș fi născut acolo unde sunt fericit.“ (De ziua mea).
Pe scurt, cu poezia lui Péter Demény te poți instala confortabil într-o tristețe care ar putea fi și a ta, poți sta la un pahar de vorbă cu melancolia lui, poți citi sunetul mai profund al unui suflet căruia Cioran îi vedea profunzimile și sensibilitatea.