Sceptic voltairian, liberal și ironist, Anatole France a avut o presă proastă în rîndul tinerilor scriitori marcați de trauma Primului Război Mondial, echivalat fiind superficialității false și cu pretenții a unei lumi condamnate de Istorie. După funeraliile naționale din octombrie 1924, suprarealiștii francezi i-au dedicat un pamflet echivalent uciderii în efigie; la noi, Camil Petrescu l-a asociat unei „imbecilități superioare“ prin vocea alter ego-ului din Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. Să ne amintim. Dezbaterile din Camera Deputaților despre ieșirea României din neutralitate – după aproape patru decenii de pace – îi provoacă lui Ștefan Gheorghidiu iritarea în fața intervențiilor „spirituale“, mitocănești în fond, ale unchiului Nae, politician liberal cu influență și profitor privilegiat al afacerilor cu armament. Dar și la adresa modelului francez asociat lui Anatole France: „Niciodată n-am avut o prea bună părere despre așa-zișii oameni de spirit (…) care de cele mai multe ori sînt simpli nerozi vioi. Căci «spiritul» presupune lipsă de sensibilitate și un profund dispreț pentru oameni. (…) Chiar în formele lui superioare, ca uneori Anatole France, spiritul dă adesea o impresie de rece imbecilitate. Ce să mai spun de Nae Gheorghidiu, al cărui spirit nu era decît o formă de lichelism (…) un fel de clovnerie obraznică, menită să mascheze un egoism vulgar.“ Lichelismul „oamenilor de spirit“ are drept pandant autenticitatea implicării pasionate. În fața verișoarei Anișoara, Ștefan e taxat de soția sa pentru că reacționează întotdeauna pătimaș: „un filosof trebuie să fie mai calm“, afirmă ironic aceasta, nu să „pună în toate o patimă“. Mai înainte, Ela se arăta însă indignată că, în disputele cu Nae despre moștenirea care li se cuvenea, soțul ei nu pune „patima“ obișnuită, ci „se lasă moale“. Luat de val, Ștefan consultă un dicționar medical străin unde imbecilitatea e descrisă ca atrofiere a simțului moral. Disprețul său filosofic, deloc ataraxic, față de oamenii de spirit amintește disprețul tînărului Cioran față de superficialitatea „oamenii inteligenți“ locali, caragialieni liberal-francofili. Antipatia are însă și alte implicații. Mortificat de succesele „imbecilului“ Grigoriade, flirt al Elei bine „aranjat“ în spatele frontului, tînărul Gheorghidiu suportă greu afinitatea soției pentru scriitorii la modă – Oscar Wilde și, cu deosebire, Anatole France, din al cărui roman Le lys rouge încercase să traducă în studenție, dar, „neavînd răbdare“, abandonase traducerea într-un sertar, printre alte „nimicuri“ cercetate în secret de soțul gelos. În Biblioteci deschise (1987), Al. Călinescu a analizat cu astuție semiotica lecturilor favorite ale personajelor. Le lys rouge narează povestea unor iubiri marcate de gelozie, iar interesul studentei la Litere pentru traducerea sa indică un tropism personal și un exercițiu de identificare „aspirațională.“ Ne aflăm în fața efectelor negative ale unui amour-vanité, asumat ca atare de Ștefan în punctul incipient al relației: „…deși nu-mi plăcea, începusem totuși să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atît de pătimaș (s. m.) iubit de una dintre cele mai frumoase studente și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.“
Fără a fi un „fils à papa“ ca Fred Vasilescu, devenit funcționar la Externe grație influenței politice a părintelui bogat și analfabet Tănase Vasilescu-Lumînăraru, prieten cu Nae Gheorghidiu (ceea ce-i provoacă tînărului cultivat și sensibil un complex devastator), orfanul Ștefan, moștenitor prezumat al bogatului unchi Tache, fusese totuși angajat la Senat, pe un post oarecare, de un prieten al tatălui său. Deși are posibilitatea să evite frontul și nu excela prin entuziasm patriotic, el se înrolează din orgoliu moral, sedus de fantasma eroismului militar. Războiul devine însă, la fel ca amorul pentru Ela, un exercițiu al deziluzionării. Nu doar despărțirea de soția frivol-pragmatică avea să-l marcheze dramatic, ci și ruptura de „imbecilul“ unchi Nae (tatăl decedat, idealistul Corneliu, fusese el însuși izolat de frații cupizi). Dintr-un discurs parlamentar pro domo al lui Nae Gheorghidiu, rostit mult după Război (în apărarea costisitoarelor achiziții de avioane militare) și redat într-o notă de subsol din Patul lui Procust, aflăm că „sublocotenentul în rezervă Ștefan Gheorghidiu“ a „trădat“ Armata Română, că pentru asta „și-a găsit pedeapsa în fundul ocnei“, iar unchiul potentat nu numai că n-a făcut nimic să-l salveze, ci a avut grijă ca legea să fie respectată „pînă la ultima ei literă“. Date contextuale indică faptul că discursul a avut loc prin 1925 (anul expoziției artistice internaționale a revistei Contimporanul, la al cărei vernisaj se întîlnesc Fred și doamna T.). Numai că o altă notă extinsă de subsol, din al doilea volum al Ultimei nopți… (1930), ne pune pe gînduri. Analizînd retrospectiv, după Război, trauma bătăliei de la 16 septembrie 1916 de la Săsăuș (Sibiu) și vrînd să se asigure că, față de soldații germani, frica sa nu denota, în condițiile date, o „inferioritate de rasă“, Ștefan cercetează o bibliografie recentă apreciabilă a scriitorilor combatanți din Germania și Franța, deschizînd romanul subiectiv către ego-istoria militară comparată: de la romanul lui Erich Maria Remarque (1929) și Vijelii/Uragane de oțel (1920) al locotenentului Ernst Jünger, ambele consultate în ediții franțuzești, la Témoins (1929) de Jean Norton Cru, care – afirmă naratorul – „mi-a dat curajul să dau publicității aceste note scrise de mult și căruia doream de altfel să i le dedic“. La episodul bombardamentelor germane de la Săsăuș „…am revenit necontenit, chiar după război, ca un asasin la locul crimei. Am șovăit să public notele din cauza ei, am citit mult, studii militare și amintiri de soldați, ca să fac o comparație, și acum cred că pot afirma liniștit. Oricine ar fi încercat aceeași descurajare.“ Și, după ce consemnează peremptoriu argumentele lui Norton Cru („Apărarea e iluzorie, predarea e inevitabilă, dacă fuga nu s-a făcut la timp“), conchide tranșant: „Cred că rîndurile acestea, în funcție de care s-ar putea face toată diagrama războiului românesc, ar trebui știute pe dinafară de toți care vor mai avea răspunderea conducerii armatei române.“ Relatarea experienței de front, lipsită de orice idealitate, e documentabil identică celei a autorului rănit; dacă însă Camil va fi declarat mort dintr-o eroare în august 1917 și internat, mai apoi, în lagăre de prizonieri din Austro-Ungaria, eroul său va fi condamnat în țară. Într-o notă de subsol ulterioară celei despre Jünger & Co, Ștefan menționează chiar apropiata publicare a cărții la care scrie: „acum, cînd se tipărește această carte…“, aducînd din mers noi argumente ale atitudinii sale din 1916 prin citarea „memorialului“ postum din 1929 al mareșalului francez Ferdinand Foch. Sînt oare aceste intervenții ulterioare momentului în care Nae mărturisea că nepotul său „și-a găsit pedeapsa în fundul ocnei“? Fusese Ștefan eliberat între timp? Pare că prozatorul a pierdut un detaliu important pe drum; sau nu? În fond, și Duiliu Zamfirescu plasase, printr-un lapsus, acțiunea romanului Tănase Scatiu în timpul răscoalelor țărănești din 1888, mult după ce unul dintre protagoniștii săi, tînărul Mihai Comăneșteanu, murise în Războiul de Independență (v. În război). În ce va fi constat „trădarea“ lui Ș.G., iarăși nu știm. Cele cîteva impulsuri de dezertare (nu la inamic!) rămîn fără consecințe, iar spre sfîrșitul cărții apar consemnate gînduri mai vechi la „revoluție“, reamintite de camaradul Orișan la ieșirea comună din spital („Te mai gîndești la revoluție?“). Ce se va fi întîmplat mai departe? Și de ce nu spune nimic Ștefan despre condamnarea „la ocnă“ – dacă a fost condamnat – după atîta timp de la încheierea războiului? Adversar al romanelor detective și maestru al explicațiilor de culise, Camil nu clarifică enigme: le amplifică; „diavolul“ se ascunde în detaliile subsolurilor…
Antoine Compagnon a dedicat un curs universitar literaturii occidentale despre Primul Război Mondial (v. antologia La Grande Guerre des écrivains, d’Apollinaire à Zweig alcătuită în 2014 cu Yuji Murakami, sau conferința Les grandes guerres, les grandes vacances susținută în 2016 la București). Literatura română oferă și ea un material relativ bogat de studiu. Dacă în privința jurnalelor, a ziaristicii, a nuvelelor sau a poemelor dedicate războiului se pot trage cu greu concluzii generale, romanele semnificative: Pădurea spînzuraților de Liviu Rebreanu, Balaurul de Hortensia Papadat-Bengescu, Roșu, galben și albastru de Ion Minulescu, Strada Lăpușneanu de Mihail Sadoveanu, 1916 și Moartea unei republici roșii de F. Aderca, În cetatea idealului de Dem. Theodorescu, Cartea facerii de Eugen Goga, Întunecare de Cezar Petrescu, Ultima noapte… de Camil Petrescu – mai puțin Fata moartă de Ioan Missir –, au ca numitor comun dezidealizarea eroismului, dezamăgirea față de „trădarea idealului național“ și denunțarea învingătorilor profitori. Cu precizarea că în Ultima noapte…, romanul psihologist de cazuistică a geloziei, victimă a unor comentarii dezolante despre „drama intelectualului“ sau despre „misoginismul elitist“, a eclipsat adesea subtilitățile unei narațiuni (politice și de război) vérité.