S-a afirmat că Istoria literaturii române de la origini până în prezent gonflează valoarea autorilor, că G. Călinescu are o marcată pornire patriotică și măsluiește prețurile, vrând să impună imaginea unei creații naționale de vârf. Sunt de părere că nu așa stau lucrurile. Cine citește cartea de la un cap la altul, fără sărituri, capătă mai curând impresia inversă. Elogiile nu lipsesc (Mihai Eminescu: „poet universal“, Dimitrie Cantemir: „Lorenzo de Medici al nostru“), dar ele sunt excepția, nu regula. Cei mai mulți scriitori sunt mustrați, iar cei lăudați sunt și ei mustrați, numai că pe porțiuni. Pentru convingere, voi face un rapid inventar al cartonașelor galbene, roșii și, mai ales, negre din această lucrare formidabilă, fără tandem la noi.
„Printre mediocrii poeți pe care i-a cultivat Junimea împingându-i la academie“ este Anton Naum – poeziile lui, ne înștiințează Călinescu, „sunt ale unui diletant“. Vasile Pogor „a colaborat la Junimea prin buna sa dispoziție“ – altfel, „era un diletant“. C. Sandu-Aldea se înfățișează ca „un diletant care nu-și studiază subiectele“, în vreme ce Iordache Golescu apare ca „un diletant care nu știe să-și organizeze darurile“. Nicolae Rucăreanu și Caton Theodorian scapă de eticheta diletant, dar o încasează pe cea de amator (ultimul pentru nuvelistică, căci teatrul primește notă de trecere). Spiridon Popescu este și el „mai mult un amator, fără invenție și productivitate“. Tot dintre amatori se recrutează Dan Rădulescu (alias Ignotus) și Jean Bart („în bună măsură un amator, conștient de acest lucru“).
Dar „amator“ și „diletant“ sunt niște complimente la Călinescu. Tolba lui de critic poartă săgeți infinit mai ascuțite. Despre Grigore Lăcusteanu aflăm că este „o mediocritate perfectă, de o reducție sufletească încântătoare“. G. Sion este „nul“ ca poet. La Pantazi Ghica, mai ales în nuvele, „este învederată lipsa de talent“. Versificația lui Ioan Prale „e îngrozitoare“. Poeziile de dragoste ale lui Iacob Negruzzi sunt „sub orice nivel“. La Zilot Românul, condeier pseudonim din secolul al XIX-lea, „fraza e așa de prozaică și de familiară, încât pare făcută ca să ne încânte prin deliciile neghiobiei“. Piesele de teatru ale lui George Baronzi nu au valoare, una dintre ele fiind „o mizerie“. La Nicolae Nicoleanu, absența înzestrării este „aproape desăvârșită: nicăieri nici cea mai modestă culoare lexicală, nicio metaforă, nicio muzică a frazei“. Nicolae G. Rădulescu-Niger compune „vulgar“ în poezie și „îngrozitor“ în roman. Dacă poetul N. Davidescu suferă de „pedantism formal incorigibil“, poetul Simion Stolnicu este tarat de „delir neologistic“ și „manierism insuportabil“. În zestrea lui Corneliu Moldovanu există aplecare lirică, dar „carența talentului de romancier este totală“, dialogurile sale atingând un nivel „detestabil“, pe un fond de „crasă platitudine“. „De un gust detestabil“ sunt și portretele în versuri ale lui N.T. Orășanu. A considera pe Romulus Scriban poet echivalează, în fond, cu „o mare aventură“. Dinu Nicodin este un „publicist bizar, snob cum nu se mai poate“, traducătorul Jul. Giurgea – un „agramat industrios“, Anton Bacalbașa – „un bufon care se risipește“. În N.D. Cocea trebuie să vedem un „ziarist mai mult de scandal decât de talent“. Opiniile lui Anghel Demetriescu despre Eminescu, din cutare studiu polemic, „sunt ale unui cretin“. Impietăți similare sunt penalizate la Alexandru Grama („Nu în alt spirit era studiul din 1891 asupra lui Eminescu al anonimului de la Blaj – care e, de fapt, Alex. Grama –, un monument de ură și prostie doctă.“), Aron Densușianu („Asupra lui Eminescu strecoară în Istoria limbei și literaturii române cele mai veninoase dobitocii.“) și Dimitrie Petrino („Dacă Dimitrie Petrino n-ar fi avut o purtare incalificabilă față de Eminescu, azi nu s-ar pomeni de el. Omul era antipatic și n-avea nici un talent.“) Aflăm că într-o proză de Mihail Sorbul „tonul e vulgar“, ca și în lirica lui George Gregorian („limbaj crud, vulgar-dunărean“, „stil ostentativ vulgar“). Nuvelistul Nicolae Gane, „departe de a fi artist“, semnează unele „curate furturi de la Asachi“. Ion Dragoslav, „departe de a fi un scriitor“, dă numai „adulterări limbute“ ale lui Caragiale și Sadoveanu, pendulând între „pastișa dizgrațioasă“ și „basmul sfătos“.
Dar aceștia sunt mai mult autori minori, se va spune. Era inevitabil ca verdictul în cazul lor să sune negativ. Numai că eu tocmai asta susțin, că Istoria lui Călinescu mișună de autori minori și că ei sunt tratați exact cum se cuvine, ca minori. Criticul nu-i copleșește cu flaterii, nu-i scoate, abil și propagandistic, la vopsea.
Scriitorii mai bine cotați, sau măcar mai notorii, suportă un examen egal de sever, elogiile curgând în același jet cu diatribele. Calistrat Hogaș? „(…) un diletant superior, cu o singură coardă, și ca atare un scriitor minor. Însă un minor mare.“ H. Bonciu? „Deși de o mare carență de gust, sentimental leșinător și verbios, indiscret în etalarea persoanei sale și suferind, literar vorbind, de priapism“, vădește „humor“. C.A. Rosetti? „(…) nu are în poezie nimic de tehnician al artei. Metafora, cuvântul colorat nu-i sunt la îndemână. E un amator, dotat însă cu o mare ușurință de versificație, de o originalitate stranie a frazei, chiar când imită (și de obicei imită ori traduce)“. Alexandru Vlahuță? Merituoasă la el „(…) nu e găsirea, câteodată, a unei sugestii poetice, cât păstrarea într-o epocă de mediocritate a unei ținute corecte în versificație și a unei decențe în platitudine.“ „Romanul Dan este un lucru cu totul searbăd, în stil jalnic (…)“. l. Al. Brătescu-Voinești? Ocupant al unui „loc remarcabil“ în literatura română, „mai ales dacă ținem seamă de sărăcia producției acum câteva decenii“, izbește „prin lipsa de invenție“, prin absența „conștiinței estetice“: „Fenomenul este de altfel tipic pentru întreaga generație. Scriitorul nu-și pune probleme înalte de artă, nu arată a avea măcar cunoștințe satisfăcătoare în această direcție, el scrie ca amator și e satisfăcut numai cu aprobarea contemporanilor.“
Oriunde deschizi Istoria, îl găsești pe Călinescu distribuind laude cu țârâita și critici cu toptanul. Lui Ionel Teodoreanu i se impută cam tot ce a scris după volumul întâi din La Medeleni, cu o vizibilă plăcere a respingerii: autorul „nu poate nara“, „nu poate să descrie“, este apăsat de „enorme cusururi“, produce imagini de o „intolerabilă ieftinătate“; romanul Turnul Milenei este un „vis urât“, Arca lui Noe – o „lungă eroare“. Victor Eftimiu este taxat pentru „piesa dezlânată“ Ringala, Duiliu Zamfirescu primește veto pentru romanele Anna („cu totul pueril“) și În război („foarte puțină substanță adevărată“). Costache Negri face în poezie figura unui „amator stimulat de V. Alecsandri, pe care-l imită“, în vreme ce Perpessicius semnează cronici doldora de defecte: nu situează valoric cărțile, practică „ermetismul critic“, „se pierd în minuții“, nu indică notele dominante ale autorilor, se lasă cotropite de „divagații lirice“ și „exces de finețe“.
Necruțător, tirul lui Călinescu bate până sus de tot, în lojele cele mai auguste ale canonului. La Nicolae Iorga se prețuiesc „cunoașterea aproape monstruoasă“ și uberitatea preocupărilor, prilej de comparație cu Voltaire, dar se acuză lipsa gustului literar (ca și la Bogdan Petriceicu Hașdeu, „om fără niciun gust literar“). Pasajul despre Iorga, spectaculos în vehemență, merită redat pe larg: „De patruzeci de ani Iorga este printre contemporani un neînțelegător, aprobat doar de ratați. Metoda lui genealogică nu se mai potrivește unei literaturi interioare, iar aparatul critic, atât de superficial, redus la citarea paginii, apare ca o metodă cu totul în afara spiritului criticii. Istoricul răsfoiește revistele și nu citește cărțile, condamnă pentru obscenitate opere din auzite și aprobă altele, nu numai lipsite de orice valoare, dar pline de cele mai abjecte perversități. Tot ce este valabil se repudiază (deși cu o perfectă bună credință), ultimul analfabet din stradă fiind îmbrățișat și declarat poet însemnat. De câteva decenii a fi descoperit de N. Iorga este în majoritatea cazurilor dovada sigură a lipsei de vocație.“
De atari demolări fragmentare au parte mulți autori de vârf, cazați confortabil în brațele admirației unanime. De la Lucian Blaga la Vasile Pârvan, de la Hortensia Papadat-Bengescu la Mircea Eliade, de la Nicolae Filimon la George Bacovia, trasoarele „divinului critic“ nu scutesc pe nimeni. „Ceea ce se remarcă numaidecât la Titu Maiorescu este îngustimea recepțiunii sale critice, sărăcia sufletească.“ La Nicolae Filimon deranjează spiritul „cam ieftin, dacă nu chiar vulgar“ din câte o bucată (Nenorocirile unui slujnicar), la Vasile Voiculescu poezia „devine de nesuferit“ prin „manierism“, „vocabular chinuit“, „metaforism fals“. „Manierism insuportabil“ găsim și într-o parte a liricii lui George Bacovia (Comedii în fond). Lui Mircea Eliade îi lipsește un lucru destul de important în creația artistică: talentul. Dacă C. Stere și Hortensia Papadat-Bengescu bâjbâie limba („H. P.-Bengescu nu cunoaște limba română și se pot scoate din orice pagină exemple distractive de stângăcie“), Lucian Blaga fușerește istoria („autorul cunoaște superficial istoria patriei și literatura ei“). Un „deficient“ simț al limbii posedă și Alexandru Macedonski, româna lui, în ciuda corectitudinii, „părând învățată de curând“. În ce-l privește, Vasile Pârvan pornește cu un handicap pe drumul teoretizării, lecturile sale în materie fiind „de amator“. De E. Lovinescu și Mihail Sebastian, analizați în pagini ilizibile azi, prefer să nu pomenesc.
Fenomenele colective – obiceiuri, instituții, mișcări – nu sunt tratate mai îngăduitor. Spre a ne convinge, este destul să revenim la pasajele citate. Anton Naum, „diletantul“ cu care am început, se numără „printre mediocrii poeți pe care i-a cultivat Junimea împingându-i la academie“ – așadar, Junimea, marea societate Junimea, făcea și nefăcute. I. Al. Brătescu-Voinești prinde podiumul literar, dar „mai ales dacă ținem seamă de sărăcia producției acum câteva decenii“. Tot pe un fundal precar („epocă de mediocritate“) reușește să se profileze Alexandru Vlahuță. Când același Brătescu-Voinești este învinuit de lipsă a conștiinței estetice, Călinescu precizează că defectul este „tipic pentru întreaga generație“. Când îl acuză pe Lucian Blaga că nu prea știe istoria și literatura patriei, criticul adaugă în barbă: „Ca mulți scriitori români de altfel.“ Când îl pomenește pe „agramatul industrios“ Jul. Giurgea, comentează că traducerile interbelice din autori moderni sunt de regulă „îngrozitoare“. Or, toate aceste drăgălășenii apar numai în pasajele deja folosite, fără să dau încă o raită prin carte.
Suspiciunea mea este că cei mai mulți citesc Istoria pe sărite, „cangurește“ (cuvântul nu-mi aparține). Se reped la cele vreo douăzeci de medalioane-cheie, văd acolo laude numeroase (juste în fond, căci privesc autorii principali) și conchid prin extrapolare că G. Călinescu face encomion după encomion, ca un lăutar de serviciu al literaturii naționale. Adevărul este, cum arăt, altul. Dacă lăsăm la o parte aceste capitole-cheie, nici ele compacte în admirație, Istoria aduce binișor cu o succesiune de execuții. Călinescu are un ochi bun și un ochi rău, iar cel rău nu clipește mai des decât primul.