În 1946, Liviu Rusu și-a încununat sistemul (dar nu vom ști niciodată ce ar mai fi scris dacă România nu ar fi intrat în cumplita ei epocă de totalitarism de stînga după model sovietic) cu o lucrare armonioasă de estetică, cu largi reverberații antropologice și ontologice: Logica frumosului.
În primele sale lucrări, Rusu s-a ocupat de crearea operei de artă și de genurile literare luînd în discuție numai artiștii și creațiile artistice, nu și „frumosul natural“. În plus, influențat de esteticile contemporane, n-a acordat atenție conceptului de „frumos“. În Logica frumosului își recuperează și corectează spectaculos ambele omisiuni, pe de o parte extinzînd teritoriul esteticii asupra frumosului natural, pe de altă parte centrîndu-și cercetarea pe frumos ca „fenomenul estetic fundamental“ din care rezultă toate celelalte concepte estetice.
Un heraclitian român
Încă de la început, Rusu își explică și justifică titlul: logicul nu înseamnă doar rațiune în sens „abstract, mecanic, lipsit de viață, sens răspîndit de la secolul al 17-lea încoace“, deci rațiune discursivă (carteziană, de fapt), ci presupune „norme, regule, legi“ din întreaga existență.
„Noi ne gîndim în special la sensul cuvîntului lógos din antichitate, cînd noțiunile filosofice se împărtășeau din pulsația proaspătă a vieții și a întregei realități. În special ne referim la accepția acestui cuvînt la Heraclit, pentru care lógos însemna unitatea de norme inerentă întregei existențe, legea eternă a lumii. Existența, după Heraclit, este o necontenită devenire, ea are la bază dialectica forțelor antagoniste, din jocul sau ciocnirea cărora rezultă o armonie. Însă această ciocnire a forțelor antagoniste nu se desfășoară la întîmplare; ea se dirijează în conformitate cu unele norme inerente, care tind spre ordine. Sinteza acestor norme sau legi inerente, tendința intrinsecă a firii spre ordine, este, după Heraclit, sensul lógos-ului, termen împămîntenit de dînsul în domeniul Filosofiei. În acest înțeles lógos-ul, rațiunea, nu este o facultate unilaterală a spiritului omenesc, cum greșit a fost răstălmăcit mai tîrziu, ci însăși pulsația fundamentală a întregei existențe, este «rațiunea ei de a fi». Lumea fizică și morală, viața individuală și colectivă, cu un cuvînt existența cu toate aspectele ei participă la acest lógos, care, bineînțeles, nu este o substanță absolută, ci tocmai această unitate adîncă a normelor inerente, care duc spre o ordine armonică. Prin urmare nu este vorba despre rațiunea abstractizantă, care prin gîndirea discursivă duce la concepte rigide, ci despre o rațiune vie, care canalizează întreaga existență spre un kósmos armonic. În acest sens cuvîntul logic poate fi întrebuințat într-un înțeles mult mai larg: așa se vorbește despre o logică «naturală», despre logica «faptelor», despre o logică «socială», ba chiar despre o logică a «sentimentelor», deși în mod obișnuit, după cum am văzut, acest domeniu este considerat ca ceva deosebit, ba chiar opus la tot ce este logic./ În acest sens putem și trebuie să vorbim despre o logică a frumosului“.
Frumosul, fie natural, fie artistic, face și el parte din ordinea lumii, din kósmos, și își are logica lui, „dialectica rațională“ proprie.
Mic tratat de axiologie. Autonomia esteticului
După Liviu Rusu, „Frumosul este o valoare, una din valorile superioare și fundamentale“, prin urmare cu el ne aflăm în teoria valorilor, ocazia esteticianului de a scrie o strălucită lecție de axiologie. Valoarea este „ceea ce satisface năzuințe adînci, încrestate în însuși fondul natural al existenței omenești“, iar omul este „însetat“ de valori. Le caută – și le găsește – în lume, întrucît Liviu Rusu, ca Heraclit, ca raționaliștii secolului XVII, întrevede acordul subtil, „afinitatea“ dintre lume și om: „Omul nu creează lumea obiectivă […] ci o descoperă. Și o descoperă datorită afinității adînci pe care o are față de ea. Lumea nu este un dușman, ea nu este un chaos pe care abia subiectivitatea îl schimbă în cosmos, ci este un tot organizat care există și care în esențialitatea normelor sale are cea mai adîncă înrudire cu subiectivitatea“, explică autorul, aflat pe poziția „obiectiv-realistă“. Iar „înrudirea“ dintre ordinea lumii și ordinea subiectivității face ca omul generic „însetat de valori“ să le chiar găsească, și anume, printr-un proces natural de valorificare, la care participă intelectual, afectiv și volitiv.
Omul are două feluri de valori: de natură inferioară, căci sunt ieșite din cerințe biologice, și de natură superioară, avînd la bază cerințe spirituale; adică, valori deziderative (valoari biologice și economice, care „servesc unor scopuri în afară de ele“) și valori dignitative (de cunoaștere sau teoretice, morale sau etice și, apoi, estetice, toate cu semnificație intrinsecă). Rusu se ocupă de valorile dignitative; „chintesența“ valorii de cunoaștere de care se ocupă logica și teoria cunoașterii este adevărul, chintesența valorii etice este binele, iar a valorii estetice este frumosul. Aceste valori sînt reciproc autonome; dar, deoarece sufletul omului are „directive intenționale“ prin care tinde să absoarbă „într-un mănunchi unitar“ tot ce este în lume, și cele trei feluri de valori dignitative, autonome fiind, se află în strînsă conexiune unele cu altele, subliniază esteticianul. Se observă că autorul construiește o estetică axiologică drept „logică a frumosului“ fundamentînd-o antropologic și ontologic simultan, deoarece pe structura și trăirile omului, și pe recunoașterea de natură factuală că așa este lumea și așa este omul ca parte a ei. Deoarece valoarea estetică, frumosul, deși apare în forma cea mai pură în artă, este prezentă de fapt „în toate domeniile vieții“, se cuvine ca Estetica să se ocupe și de frumosul natural, nu doar de cel artistic.
În Estetica poeziei lirice, autorul a arătat că, deoarece arta este rezultatul unui proces sufletesc de neconfundat cu altele, „domeniul artei este un domeniu autonom“. În Logica frumosului, „una din cele mai importante cărți românești de estetică“, după cum a observat și Marian Papahagi (în prefața la Eseu despre creația artistică), care stă cu onoare alături de Estetica lui Vianu, avînd ca fundal ideea dezechilibrelor care cer să fie echilibrate, Rusu reia chestiunea și argumentează, original, autonomia esteticii, a frumosului și a artei în general, pe baza unei largi examinări comparative și într-un cadru filosofic larg. Principiul său este că „suntem obligați să aplicăm fiecărei valori criteriile ei proprii, numai așa îi putem înțelege esența“.
Adevărul are la bază o raportare la ceva exterior, așadar valoarea lui se stabilește în raport cu acel ceva, deci e o valoare heterotelică sau transgredientă; binele este o valoare intențională, realizarea sa cere voință, are natură teleologică în sensul că trebuie realizat, iar pentru că nu e dat ci trebuie realizat este de asemenea o valoare heterotelică. Adevărul și binele se aseamănă pentru că amîndouă au ca factor constitutiv nemulțumirea față de starea de fapt (deci față de un dezechilibru) și se deosebesc între ele deoarece adevărul trebuie descoperit și „tălmăcește“ existența, binele trebuie înfăptuit și „tălmăcește străduința“ spre „ceea ce trebuie să fie“. Asemănătoare între ele, aceste două valori se referă așadar la „două lumi în antiteză“. Frumosul este „terenul de împăcare dintre cele două lumi“, așa că „el nu se ivește întîmplător, ci cu necesitate, adecă îndeplinește o cerință logică a spiritului omenesc“. Frumosul este „singura valoare care se impune într-adevăr prin sine și pentru sine“, căci se bazează pe sine însuși, fiind de natură „imanentă sau autotelică“. O altă deosebire față de adevăr și bine e faptul că frumosul „are la bază mulțumirea“, iar prin această particularitate, în loc să pună omul în continuă acțiune fie spre realizarea cunoașterii, cum face adevărul, fie spre înfăptuirea a ceea ce e de dorit cum face binele, „frumosul mă ține pe loc, mă îndeamnă să mă fixez cît mai mult asupra lui, să-l aprofundez așa cum se prezintă“, căci „în momentul cînd el ni se oferă și noi îl contemplăm, ne transpunem într-o stare de mulțumire, de fericire chiar“. În vreme ce „adevărul ne arată ceea ce este, iar binele ne arată ceea ce trebuie să fie, frumosul ne arată ceea ce este subt forma cum trebuie să fie“, sintetizează pregnant Rusu. Frumosul „este un domeniu autonom și originar ca și celelalte două valori“, iar „fără el existența noastră ar avea un gol, ar fi în dezechilibru“. Apoi, adevărul relevă o lume obiectivă, de dincolo de subiect, binele ține de subiectivitatea noastră. Lumea frumosului nu e nici obiectivă, nici subiectivă, „ci de natură obiectiv-subiectivă“, adică, cu termenul împrumutat de la Max Dessoir, „coniectivă“.
În concluzie, „totalitatea existenței noastre prezintă trei aspecte fundamentale: aspectul subiectiv, aspectul obiectiv și aspectul coniectiv, în plină concordanță cu cele trei valori superioare“.
Analiza lui Rusu continuă în privința felului cum sînt tratate în cele trei valori materia și forma: în privința adevărului, domină latura formală (conchide Rusu, forțînd analiza, căci, în loc să se refere și la științe, se referă la doar Logică, disciplină într-adevăr formală); în privința binelui, domină latura de conținut, binele fiind rezultatul unei acțiuni efective; în privința frumosului, cu cît obiectul a armonizat mai complet materia și forma, cu atîta este mai „desăvîrșit“ și „se impune ca un întreg bine închegat, în sine și pentru sine“. Cunoașterea, simplifică din nou Liviu Rusu, recurge la discursivitate, binele se atinge prin acțiunea practică, iar frumosul prin intuiție. Așa că din toate caracteristicile reiese că „frumosul, în esențialitatea lui chiar, își are logica sa“ și că „însăși existența sa este condiționată de logica inerentă a spiritului omenesc“. Pentru estetician, logicitatea (sau raționalitatea) este la propriu luată în sensul larg heraclitian, însemnînd mișcarea (transformarea, dinamica) permanentă a existenței, conform unei legi pe care realitatea o conține în sine. Liviu Rusu nu a folosit termenul lege a existenței, ci normă, dar asta are în minte și acest sens îl exprima în varii formulări cînd invoca „raționalitatea vie“ și atrăgea atenția că „viața spirituală (și subliniem cuvîntul viață) își are normele sale inerente și frumosul apare condiționat de aceste norme. Iar cînd un fenomen este străbătut de anumite norme, înseamnă că el își are logica sa. În al doilea rînd trebuie să subliniem că, dacă frumosul apare în mod logic în ansamblul vieții spirituale, el apare în mod logic ca un domeniu autonom. Dat fiind caracterul său de întreg, își are logica sa inerentă, adică organizarea sa lăuntrică“. Argumentată în acest fel, ontologic și antropologic, autonomia artei capătă un caracter de neclintit.
Forța de vindecare a frumosului
Pentru a prezenta „esența frumosului“, esteticianul pornește, de asemenea, dinspre ontic spre estetic; precis, constată din nou faptul că în lume nu întîlnim decît entități distincte, individualități. Omul se află într-o lume individuată, într-o omenire de asemenea individuată, are un eu individuat care se percepe pe sine ca diferit de non-eu, și, pe deasupra, dorește adevărul, binele și frumosul. În sufletul său, ființa umană poartă dorul de-a depăși principium induviduationis, tînjește după unitate și acord, observă (schopenhauerian etc.) esteticianul. Dar, în realitate, „Lumea individuată nu este altceva decît forma diversificată a unei unități adînci“ (tradus în termenii fizicii de azi ar fi: Universul nu este decît rezultatul evoluției în corpuri individuate a energiei și materiei rezultate din Big Bang, a particulelor elementare create cu ocazia exploziei găurii negre, din care spun acum astrofizicienii că a apărut lumea). Unitatea adîncă a lumii este ascunsă, iar frumosul o pune în evidență: „Frumosul nu este altceva decît scotea în evidență a acestei unități imanente, a acordului ascuns“, căci „realitatea estetică ne înfățișează profunzimile lumii, în care domină unitatea“, observă filosoful.
Sesizarea stării de unitate a lumii este posibilă datorită eului originar (numit și nuclear sau poetic, pe care în Estetica poeziei lirice l-a identificat drept izvor al creației), care este „substratul primar al sufletului omenesc“ și se caracterizează prin „tendința spre unitate“ – în timp ce eul empiric, născut și autonomizat din cel originar, tinde spre individuare. Cu alte cuvinte, starea estetică duce la întîlnirea unității ascunse a lumii cu unitatea primară a eului originar, vindecînd pe moment rana individuării. „Această semnificație existențială, unitatea adîncă despre care am vorbit, este rezultatul depășirii individuației. Lumea estetică este acea lume în care divergența specifică lumii individuate a fost depășită. Dar lucrul semnificativ este că această unitate se relevă nu dincolo de lumea individuată, ci din sînul ei“. Așa cum Noica, în tratatul său despre ființă, spunea că despre „ființa ca ființă“ se poate specula (dar nu și vorbi fenomenologic, adică descriptiv), că „se poate concepe o a treia instanță a ființei“, ca ființă „absolută“, ca în ontologiile tradiționale de tip sublim (care pornesc de la Dumnezeu), și Liviu Rusu adaugă că, în ceea ce privește unitatea de facto, aceasta rămîne pe seama trăirii religioase: „Unitatea, esențialitatea ca atare și de sine stătătoare, nu poate fi redată [de și prin frumos, n.m., M.P.]. Ea nu este accesibilă decît contemplației religioase“.
Cu ocazia lungii și laborioasei argumentări a puterii pe care o are esteticul de a alina suferința individuării și de a da omului senzația/sentimentul unității, filosoful aduce unul dintre multele sale argumente pentru raționalitatea frumosului/esteticului. Din moment ce tinde intențional spre unitate, din moment ce izvorăște din eul originar care e unitar și din moment ce sesizează unitatea ascunsă a existentului, frumosul/esteticul este rațional, este logic – căci logica și logicul se bazează pe principiul identității. În plus, eul originar sau nuclear deține, în stare latentă, toate funcțiile care se vor manifesta ulterior ca funcții și trăsături distincte ale omului, deci deține în sine în stare latentă și raționalitatea: „Eul originar fiind nediferențiat, el conține și potențialitățile funcțiilor intelectuale, prin urmare acestea sunt și ele inerente atitudinii estetice“, raționează, subtil, esteticianul; prin urmare, frumosul, ca împlinire adusă prin eul originar, beneficiază de această raționalitate originară. Asemănător argumentează și raționalitatea inerentă sentimentului – sentimentul fiind implicat în toate aspectele esteticului; sentimentul nu este irațional, ci, ieșit din eul originar, are în el pornirea originară spre raționalitate și are ca atare raționalitatea sa.
Liviu Rusu numește raționalitatea vie și în perpetuă mișcare a eului originar logodynamos – termen împrumutat de la Ernst Barthel (1890-1953), filosof și matematician contemporan lui – înțelegînd prin el „o unitate în plină fierbere lăuntrică, dirijată și stăpînită de o raționalitate inerentă vieții și întregei existențe. În acest logodynamos este germenul din care derivă logica frumosului“. Acesta este identic cu eul originar și iese la suprafața existenței prin estetic. „Recurgem la această denumire“, explică Rusu, „nu fiindcă ne-am complace în mituri, ci fiindcă exprimă o realitate. Este vorba despre un dinamism ascuns, care însă nu este producător de haos, ci de ordine, el fiind străbătut de logos, adecă avîndu-și logica sa, raționalitatea sa vie“.
Trebuie să observăm că, în măsura în care Blaga, celălalt mare profesor al Universității Clujene, a susținut că raționalitatea sau logicitatea este punctuală, deoarece este limitată strict la o funcție a psihicului uman, iar existența în întregul ei și în toate aspectele ei este irațională, Liviu Rusu gîndește pe dos. El consideră că existența, cu om cu tot, este impregnată de lógos, de raționalitate vie a devenirii existenței, căci devenirea se face după „norme“ și are o tendință spre ordine, unitate și sens. Pentru el, esteticul este nu doar rațional, ci mult mai mult, suprarațional (dar în sens strict uman, fără nicio referire la vreun transcendent): „În fond, atitudinea estetică nu este nici rațională, nici irațională, ci suprarațională“.
Frumosul, centru gravitațional al Esteticii
Ca să găsească sursele creației, Rusu a pornit de la examinarea primelor manifestări cuantificabile ale psihismului animal (exemplul cu hidra, din interpretarea căruia preia ideea dezechilibrului). Cînd e vorba să identifice obiectele frumoase de inclus în Estetică, Liviu Rusu pornește de la frumosul din natură. Datorită logodynamos-ului care animă întreaga existență inclusiv omul, frumosul are caracter concret și dinamic: dialectic de fapt, căci este pus în mișcare de „factori antagoniști“; iar „Dinamica dialectică este la baza întregei existențe. […] Specificul frumosului în sînul existenței constă în aceea că în el mișcarea dialectică este sesizată nemijlocit, la sursă. Cu alte cuvinte, frumosul se adapă nemijlocit la esențele prime ale existenței“, căci izvorăște din eul originar. Prin logosul care îl pune în mișcare, frumosul este un „kósmos, o lume ordonată“ și cu sens. Materia și forma obiectului frumos se nasc simultan, frumosul e euritmic, are o „structură rațională plină de sens“.
Pentru Liviu Rusu, frumosul ocupă în estetică locul central. Mulțimea conceptelor și noțiunilor din domeniu, precum sublim, tragic, comic, humor, caracteristic, stil, tip, gen etc., face ca estetica să fie un teritoriu „foarte confuz“, remarcă el. În fața puzderiei de noțiuni și concepte estetice neconectate organic și structural, autorul a conchis că „se impune imperios a se face ordine în cîmpul fenomenelor estetice, căutînd o unificare și o sintetizare a lor“, deoarece „e clar că toate aceste forme estetice trebuiesc privite în legătura lor organică, atît pentru a înțelege mai adînc pe fiecare în parte, cît și pentru a avea în fața noastră întregul cîmp al Esteticii sub o formă mai sistematizată și mai vie. Trebuie să se facă și în domeniul spiritului ceea ce Linné făcuse mai de mult în domeniul Biologiei: o clasificare rațională a diferitelor fenomene“. În consecință, esteticianul trece la sistematizarea și reducerea categoriilor, conceptelelor, noțiunilor Esteticii. După convingerea lui, „frumosul este fenomenul estetic de bază“ sinonim cu „estetic“, iar „diferitele categorii estetice nu sunt decît forme variate ale frumosului“. Afirmația este valabilă deopotrivă pentru frumosul natural și pentru acela artistic. Clasificarea categoriilor estetice este făcută după dinamismul sau tensiunea lor interioară dintre tendința impulsivă și tendința formativă, aflate în dinamică dialectică. Rezultă: cînd tensiunea antinomiilor lor interne este ușoară, apare frumosul simpatetic, armonios; cînd tensiunea este mai puternică, dar echilibrată apare frumosul echilibrat și plin de „demnitate“ (uneori cu, alteori fără nuanțe „demoniace“); iar, cînd tensiunea contrariilor este anarhică, apare frumosul anarhic, impetuos. Tipologia creatorului din Eseu despre creația artistică, care în Estetica poeziei lirice a stat la baza clasificării (supraîncărcate etc.) a genurilor literare și a subgenurilor fiecărui gen, e continuată și pusă în conexiune cu tipologia genurilor frumosului.
Dovada funcționalității ei este făcută nu doar prin argumentarea rațional-discursivă, ci și ad oculos, prin exemple din: pictură, muzică și poezie (de fiecare dată cu o înșiruire semnificativă de nume de artiști, din care eu rețin spre exemplificare doar cîte unul sau doi), peisaj, botanică. Frumosul simpatetic este exemplificat prin Rafael, Mozart, Lamartine și Eminescu, prin imaginea unui cîmp înflorit, prin mesteacăn; frumosul echilibrat prin Leonardo da Vinci, Bach, Homer, peisajul de munte și fag; iar frumosul anarhic, prin Michelangelo, Beethoven, Balzac și Dostoievski, Baudelaire, Blaga ș.a., un peisaj de munte în furtună cu trăsnete și prin stejar. Faptul că identifică tipuri de frumos în natură dovedește, subliniază Rusu, „că avem de-a face cu norme fundamentale, cu făgașe raționale, care se afirmă atît în domeniul frumosului artistic, cît și al celui natural“. Natura și poezia stau în felul acesta împreună, căci omul, chiar poet liric fiind, este parte a unității primordiale a existenței.
În această tipologie prin care își încununează cercetarea, esteticianul procedează la reducerea gata clasificată a noțiunilor de prisos. Și anume, „grațiosul“ este o categorie subsumată frumosului simpatetic; „demnitatea“ (noțiune curentă în estetică, observă Rusu, azi de neîntîlnit) coincide cu frumosul echilibrat, sublimul este același lucru cu tipul anarhic de frumos. „Caracteristicul“, altă noțiune des utilizată (Schiller, Volkelt), este intermediară între frumosul echilibrat și cel anarhic. Iar tragicul, comicul și humorul sînt „variante ale genurilor enumerate“, mai ales ale sublimului, care la rîndul lui a fost inclus în frumosul anarhic. Și nu putem să nu observăm că Rusu și Blaga, profesori în același timp la Universitatea Clujeană, au procedat, ca filosofi, divergent: în timp ce Blaga și-a multiplicat pas cu pas sinonimele pentru unul și același concept de el creat, Liviu Rusu a căutat să reducă numeric conceptele întregului domeniu la cît mai puține și cît mai bine conectate la structura rațional-afectivă de bază pe care o propune pentru domeniul estetic.
În ceea ce privește stilul, Rusu rezolvă problema acestui concept pe aceeași cale ca Blaga în Filosofia stilului (1924), și anume: consideră că stilul, fie individual, fie colectiv, este ieșit din „imbolduri lăuntrice“, adică din atitudinea față de lume și viață. El recunoaște realitatea a trei stiluri, clasic sau echilibrat, baroc sau anarhic (acestea două, împreună cu Eugenio d’Ors, pe care însă îl augmentează) și simpatetic; cele trei stiluri apar și dispar prin alternanță de-a lungul istoriei, dînd lumii în mod succesiv aspecte diferite față de precedentul aspect, dar aspecte lăuntric coerente și unitare.
Un sistem estetic coerent
Ieșită din atitudini, tipologia simpatetic, demoniac echilibrat și demoniac anarhic funcționează în universul teoretic al lui Rusu ca liant între tipul psihologic, genurile de creatori, genurile literare, [sub]genurile fiecărui gen literar în parte și tipurile de frumos. Tipologia conține în interiorul ei tot ceea ce ține de artă, de frumosul creat: și creatorul în însăși dinamica creației, și obiectul de artă, și receptarea obiectului. În aria acestei tipologii, Liviu Rusu introduce întregul univers al Esteticii ca filosofie a frumosului din existență, adică din natură și din lumea omului.
Logica frumosului este o cercetare de maturitate, ce rotunjește fericit acest sistem de estetică și relevă statutul necesar și plin de demnitate al artei. Al oricărui fel de artă. Prin valoarea ei, ea stă alături de alte cărți frumoase din filosofia românescă, cum sînt Eonul dogmatic, Cenzura transcendentă și Diferențialele divine ale lui Blaga, Tratatul de ontologie și Povestiri despre om ale lui Noica ori Existența tragică al lui D.D. Roșca.
Recapitulare și încheiere
Alături de estetica sistemică a lui Tudor Vianu, sistemul de estetică al lui Liviu Rusu, original, coerent și consecvent, este una din cele mai importante realizări românești ale domeniului. Liviu Rusu vede lumea/universul ca un întreg dinamic, animat de contrarii, de dezechilibre și echilibre, pus în mișcare de un lógos adînc, viu, adică activ (pe care cred că îl putem identifica nu numai cu lógos-ul lui Heraclit, cum explicit a declarat de cîteva ori filosoful, ci chiar cu informația, pe care mai nou unii astrofizicieni de anvergură precum Carlo Rovelli ori Paul Davies o atribuie existenței). El consideră că lumea vie în întregul ei (plante, animale, om) este animată de unul și același lógos ascuns și viu. Iar faptele omului, cum ar fi creația artei, la fel. Pentru el, ca pentru Heraclit (ca pentru fizicienii, ca pentru biologi, ca pentru Jung) tot ce există, existența din care face parte și omul, este un întreg unic și unitar, în perpetuă dinamică; o dinamică alimentată din contrariile aflate în relație dialectică, iar nu haotică, creatoare de individuațiuni, de entități la rîndul lor întregi. În această lume, omul este individuat și totodată dornic de unitate. Individuat fiind, percepe lumea prin trei dimensiuni esențiale, prin trei valori esențiale, corespunzătoare capacităților lui: și anume, tînjește după adevăr, bine și frumos. Esteticul sau frumosul (noțiuni echivalente pentru Liviu Rusu) este autonom față de adevăr și bine, căci vine dintr-o altă dinamică creatoare decît acestea și la fel de importantă ca a acestora; totodată, frumosul face sinteza între adevăr și bine, este coniectiv, unind cele aparent despărțite. Faptul este posibil datorită eului originar, adînc și ascuns, care e unitar, se află în unitate cu unitatea și logosul interior lumii. Prin frumos atît în receptarea, cît și în crearea acestuia, suferința stării de individuație este împăcată pentru o vreme. Frumosul este o dimensiune a lumii, se află în existență și este creat de om ca frumos artistic. El aduce omului o adîncă mulțumire, chiar fericire. Conform atitudinii omului față de lume și viață, deci conform tipului psihologic al omului, frumosul poate apărea în trei modalități, simpatetic, daimonic echilibrat și daimonic excesiv, iar aceste tipuri de frumos le regăsim nu doar în creațiile de artă, ci și în lumea naturală. La fel, ele sînt cele trei stiluri în care, conform atitudinii psihologice a omenirii, se succed epocile istorice.
Autorii cu care Liviu Rusu are afinități și din care s-a inspirat („adăpat“ e un termen de-al autorului) sînt Heraclit, Goethe, Schopenhauer, Hegel cu dialectica lui și Jung. La fel, a apreluat în mod declarat sugestii din numeroși esteticieni, filosofi și psihologi contemporani și, profesor de o solidă cultură universală, a citat toate sursele din care preia ori din care se inspiră prin analogie și pe care le „corectează“ și le anamorfozează declarat pentru a le aduce la numitorul său. Cunoștea, la fel, foarte temeinic și larg, filosofia universală, muzica, literatura (din care prefera poezia lirică) și pictura. Deși este un autor de rangul întîi al culturii filosofico-estetice românești, Liviu Rusu, așa cum a observat Marian Papahagi, este mai bine cotat în străinătate, unde ideile lui au fost discutate cu toată seriozitatea, mai mult decît în patrie. Prin desfășurarea sistemului de estetică, Rusu acoperă toate problemele esteticii, de la creatorul de artă, la discutarea naturii și structurii obiectului de artă și, finalmente, la receptare. Prin cele trei volume strict de estetică, la care se adaugă studiile tematice din De la Eminescu la Blaga, Liviu Rusu este un filosof estetician. Și nu pot să nu admir originalitatea și coerența acestui sistem de estetică și perseverența cu care filosoful și-a urmărit gîndul pînă la atingerea țelului său final.
(Fragment dintr-un text mai amplu)