Apărut în anul 2023, romanul În căutarea nefericirii (Tracus Arte) marchează revenirea în prim-planul prozei actuale a Ioanei Drăgan, al cărei debut, în anii ’90, a fost remarcat de critică și de cititori. Primul său volum, Vietăți și femei, a primit Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România (1995), iar al doilea volum, Poveștile Monei, a fost distins, în anul 2000, cu Premiul Național de Proză Ion Creangă al fundației cu același nume de la Târgu-Neamț. Experiența sa ulterioară, în diplomația culturală, din țările nordice cu precădere, o regăsim în romanele recente, În căutarea nefericirii (2023) și În căutarea nefericirii, în continuare (Editura Tracus Arte, 2026, 284 p.).
Romanul, în primul său volum, este construit în jurul întîlnirii dintre doi bărbați aflați, în moduri foarte diferite, într-o criză existențială: românul Gelu Poienaru, controlor CFR din Focșani, aflat în pragul divorțului, și finlandezul Onni Jääskeläinen, din Oulu, burlac și singur. Cei doi se cunosc pe Facebook și ajung să comunice prin Skype, în „basic English“, iar relația lor virtuală se transformă într-o serie de călătorii reciproce. Gelu este un om obișnuit, prins într-o existență care pare să-i scape treptat de sub control. Lucrează la CFR, are o căsnicie deteriorată cu Mimi/Emilia/Emi, iar divorțul devine o adevărată epopee domestică. Este un personaj vulnerabil, frustrat, cu probleme de sănătate și cu o relație complicată cu alcoolul. Într-un moment de criză ajunge chiar în șomaj tehnic, după o noapte de exces alcoolic.
În acest punct apare posibilitatea unei evadări: prietenia cu Onni, finlandezul cunoscut pe internet. Onni lucrează în industria forestieră, este singur și provine dintr-o societate percepută de Gelu ca fiind radical diferită de România. În paralel, Onni vine în România. Și pentru el experiența este revelatoare: țara aparent haotică și „necivilizată“ îi oferă lucruri pe care Finlanda nu i le oferă: spontaneitate, convivialitate, căldură umană, posibilitatea de a trăi mai puțin constrîns de reguli. Putem citi cele două volume ca pe un roman unitar despre felul în care o țară se vede prin ochii alteia. Gelu privește Finlanda cu prejudecățile românului care idealizează nordul. Onni privește România cu uimirea străinului care descoperă un spațiu în care regulile sunt mai puține, dar viața pare mai intensă. Așadar, romanul pune în scenă nu numai două personaje, ci și două imagini culturale.
Partea a doua a romanului, În căutarea nefericirii, în continuare, o aduce în prim plan pe Mimi/ Emilia, fosta soție a lui Gelu, care îl urmează în Finlanda pe Onni, într-o relație pe care fostul soț o consideră o trădare din partea ambilor. Mai mult, o echipă a televiziunii române ajunge la Oulu realizînd un reportaj despre românii din Finlanda și o prezintă pe Mimi, care vorbește despre noua ei viață, despre Finlanda și despre o afacere pe care a început-o acolo. Gelu urmărește emisiunea și este lovit de imaginea unei femei fericite, aparent împlinite, ceea ce îi reactivează brutal suferința.
Dar Onni și Mimi exportă în Finlanda și obiceiurile românești, acea convivialitate este stropită abundent cu tzuica sau Romanian Brandy. Mai mult, după o asemenea petrecere în care se serviseră și micii românești, de 1 Mai, casa lui Onni (mökki), cumpărată ca să-i facă salon de înfrumusețare lui Mimi, ia foc și arde în întregime. Ancheta poliției, dincolo de dramatismul situației, are ceva din umorul cu bețivi care abundă în spațiul internautic: „Unii nu-și mai aduceau aminte nici cum îi chema, nici unde se aflau, așa că nu se putea avea pretenție la cine știe ce perspicacitate în a detecta sursa focului. Alții se treziseră dintr-un somn profund abia cînd ajunseseră pompierii și sunaseră sirenele. Nici măcar fumul nu le tulburase visele. Căzuseră lați în pădure, la poalele mestecenilor și acolo fuseseră găsiți și treziți la o realitate nouă, în care chiar nu mai aveau cum să recunoască o casă arsă“. Prezența româncei în lumea finlandeză tulbură o lume bine așezată, Tuuli, prietena lui Onni, îi spune direct acestuia că „a transformat sub ochii lui indulgenți, părtași la această oroare, oaza de pace din natură, într-o cloacă infectă de întîlnire a tuturor apucaților ăstora de urmași ai lui Dracula“. Ordinea lucrurilor pare însă să se refacă. Mimi/Emi părăsește Finlanda, Onni își recuperează vechile prietenii, Gelu moștenește o avere impresionantă a unui frate interlop, care moare într-un accident. Numai că, în final, Onni își imaginează că îl caută, din nou, pe Gelu, Gelu consimte că, dacă va fi căutat de Onni va răspunde și va accepta scuzele, iar Mimi/Emi, întoarsă în România, se va stabili, probabil, cît mai aproape de Gelu.
Romanul poate fi citit ca o carte despre migrație, dar și ca una despre imposibilitatea de a migra cu adevărat din propriul trecut. Personajele schimbă case, orașe și țări, își schimbă partenerii, meseriile și obiceiurile, însă trecutul călătorește cu ele. Acest lucru face ca romanul să fie mai mult decît o comedie interculturală: devine o critică a stereotipurilor prin contact direct cu realitatea. Construcția cinematografică a numeroaselor scene, alternanța de planuri și dinamica dialogurilor fac din roman un material deosebit de ofertant pentru o eventuală ecranizare.