Motto:
Softurile de editare ne livrează un inventar nelimitat de posibilități la care vechii tipografi nici nu se puteau gândi. Dar tocmai aici se ascunde pericolul, căci din această ofertă generoasă fiecare utilizator alege, fără să țină seama de nicio regulă, ceea ce crede el că e mai bine. Se ajunge, astfel, la o dezordine tipografică de neacceptat într-o cultură serioasă.
Neînregistrat de dicționarele noastre, termenul ortotipografie din titlu este folosit cu sensul unic de „tipografie corectă“. Este un cuvânt creat pe teren românesc cu ajutorul pseudoprefixului orto- = „corect“, „conform regulii“. Precizarea este necesară pentru că în limba franceză, din care la prima vedere pare a fi împrumutat, orthotypographie este un „mot-valise“ însemnând, în același timp, și „ortografie“, și „ortotipografie“.
Dacă astăzi i-ar veni cuiva ideea originală să scrie cu o pană de pasăre, „cu-ngrijire prelucrată“, vorba poetului, ar rămâne surprins să constate o seamă de lucruri la care nu s-a gândit niciodată: că ritmul scrierii sale devine mai lent, că flexibilitatea și finețea vârfului penei îl îmbie să execute mici fiorituri grafice, că o linie descendentă va fi mai consistentă decât una ascendentă…, că, treptat, caligrafia lui ar începe să semene cu aceea a manuscriselor de acum 100 de ani și mai bine. Cei care au început școala primară prin anii 50–60 din secolul trecut își mai aduc aminte cum, la orele de caligrafie, învățătoarea le-a pus în mână un toc cu peniță metalică și i-a învățat să îngroașe liniile coborâtoare și să le subțieze pe cele urcătoare; majusculele erau dotate cu tot felul de „floricele“, pe care copiii de ieri se străduiau să le imite, desenându-le răbdător. Nu tot atât de suplă ca pana, penița metalică realiza cu mai puțin succes fioriturile de altădată, dar executa destul de bine și fără un efort special liniile mai groase și mai subțiri ale literelor, așa cum pretindea programa școlară. Nu peste multă vreme însă, a început să se răspândească stiloul (i se zicea: „toc rezervor“) a cărui peniță rigidă nu mai permitea – decât vag și cu unele riscuri – executarea acestei operații. Ca de atâtea ori, școala s-a fixat într-un conservatorism, desuet, dovedindu-se incapabilă de a se adapta rapid la realitățile cotidiene. Toți și-au cumpărat stilou și se foloseau zilnic de el, nimeni nu mai înmuia penița în cerneală și nu mai purta călimara și sugativa după el decât la orele de caligrafie, când erau obligați să scrie cu tocul cu peniță, pentru că numai așa puteau fi respectate niște reguli depășite care nu mai aveau șansă de supraviețuire. Când au apărut pixurile, bila din vârful lor nu mai permitea deloc acest gen de scriere; abecedarele însă au continuat, ani în șir, să-i terorizeze pe elevi, prezentându-le litere de mână înflorate, pe care era imposibil să le execuți cu pixul. Abia într-un târziu, și numai fiindcă tocul cu peniță a dispărut complet din magazine, literele de mână au fost modificate și introduse apoi, în forma lor simplificată, în abecedare. Inutil de adăugat că azi, conectați la un alt ritm de viață, copiii nici nu mai cunosc vechile litere, iar când le văd, le contemplă cu justificată surprindere, amuzându-se pe seama lor și, mai ales, pe seama naivității bunicilor lor care, în urmă cu doar câteva decenii, le desenau conștiincios, convinși de eternitatea regulilor caligrafice.
Scrierea tehnică, folosindu-se de instrumente din ce în ce mai sofisticate, a adus cu sine reguli noi (cf. opoziția terminologică: litere de mână / litere de tipar.) la impunerea cărora un rol important l-au avut caracteristicile inginerești ale respectivelor instrumente. Într-un fel arată un text dactilografiat la mașina de scris și într-alt fel unul tipărit după ce a fost cules în tipografiile pe bază de plumb. Corpul de literă, stilurile de scriere, punerea în pagină, distanțele dintre tipografeme și dintre cuvinte, spațiul dintre rânduri, designul literei, stilurile și caracterele grafice sunt, într-o măsură apreciabilă, dependente de performanța tehnică a instrumentului cu care au fost create. Când, cu ani în urmă, am vorbit despre asemenea lucruri, n-am prevăzut că informatizarea societății românești se va generaliza atât de rapid și că, în mai puțin de două decenii, aparatură precum un televizor HD, un smartphone HY TECH, un laptop MACBOOK de ultimă generație vor fi accesibile oricui e dispus să investească în ele un capital – cu unele eforturi financiare – acceptabile totuși. Vedem zilnic în jurul nostru copii de la cea mai fragedă vârstă mânuind cu dexteritate tableta și telefonul, iar la televizor, țărani în ițari și opinci făcând reclamă la nu știu ce firmă de telefonie mobilă; și mai vedem, „pe-un picior de plai“, ciobănași „coborând în vale“, ghidându-se după indicațiile GPS-ului atârnat la pieptul berbecului în loc de clopoțel. Așa se face că astăzi, de la elevi la studenți, de la generațiile mai tinere la cele mai în vârstă, toată lumea e conectată într-o măsură mai mare sau mai mică la vastul imperiu informatic. Orice ziar, orice revistă sau editură, orice instituție cât de cât serioasă funcționează și online, încât cine nu este la curent cu aceste mutații e scos din joc. Toată lumea a învățat să scrie la calculator în aceste condiții. Ne aflăm zilnic în contact cu o masă imensă de „scriitori“ căreia este din ce în ce mai dificil să-i impui complicatele reguli ale ortotipografiei de altădată. Dar să nu uităm o subtilitate ce ține de psihologia generațiilor de azi pentru care orice regulă e agasantă și percepută ca un atentat la libertate, întrucât este restrictivă. Pe de altă parte, nu toată lumea înțelege că nu se poate trăi (bine) în afara regulii. Prins în această menghină a contradicțiilor, am ajuns la concluzia că ar fi oportun să acceptăm o relaxare a restricțiilor de altădată și să cedăm până la un punct (care este al bunului-simț) în fața uzului, dar să nu mergem atât de departe încât să eludăm logica. Pentru că toate se pot schimba – până și regulile sunt efemere – numai logica e eternă. Și atunci, din moment ce scriem: 7 metri, 18 grame, 3 dolari, cu spațiu grafic între valoarea numerică și obiectul desemnat, de ce să ascultăm de sfaturile unor editori care ne propun să scriem fără blanc variantele prescurtate: 7m, 18g, 3$?
Informaticienii care au conceput procesoarele de text computerizate au luat în considerare, ca premisă și ideal, regulile fixate de o tradiție tipografică de-a lungul unei practici editoriale de câteva secole. Ei n-au încercat să modifice în vreun fel convențiile ortotipografice existente, ba, dimpotrivă, au făcut tot ce a depins de ei ca acestea să poată fi respectate întocmai, prin urmare nu avem dreptul să acuzăm programul (SOFTWARE-ul) pentru imperfecțiunile noastre, cum, de atâtea ori, se scuză utilizatorii. Contribuția lor importantă a fost, prin tot ceea ce au întreprins, faptul că au înlocuit o tehnică tipografică învechită, complicată, greoaie, poluantă și lentă, cu una mult mai performantă în toate privințele. Înainte de a crea o aplicație oarecare, ei s-au consultat cu tipografi profesioniști pentru a nu contraria în niciun fel regulile fixate de aceștia în urma unor îndelungate experiențe. Am aflat chiar, vorbind cu specialiști reputați, că și în alte domenii ei procedează identic. Când programează, d.e., pilotul automat al autoturismelor, informaticienii se consultă cu specialiști în domeniul legislației rutiere, cu ingineri de drumuri și poduri, cu designeri, până și cu psihologi (când aleg culorile pentru marcajele virtuale), ba se mai și consultă între ei, învățând din experiențele lor anterioare.
Perfecționându-se necontenit și evoluând într-o cu totul altă direcție decât tehnica industrială a plumbului, noile editoare s-au îndepărtat, fără voia lor, de vechiul stil și au impus alte tendințe, dar fără să afecteze principiile generale și logica revendicată de tradiție. (E, analogic, ca la sistemele de navigare automată: linia continuă a rămas linie continuă, doar că din albă a devenit galbenă sau invers.) Prin forța lucrurilor, așadar, și oarecum independent de voința omului, codul tipografic a fost constrâns să se adapteze și el la noile realități, suferind unele revizuiri și modificări care decurg din schimbarea instrumentului de scris. Fenomenul este natural și analog cu cel petrecut odinioară, când școlarii au schimbat pana naturală cu tocul cu peniță și apoi cu stiloul sau pixul. Atât numai că înlocuirea linotipului cu computerul n-a atras după sine publicarea unor lucrări normative care să țină seama de această schimbare esențială în fosta „galaxie Gutenberg“. În ciuda acestei absențe, o concluzie de bun-simț trebuie totuși formulată. Ea se rezumă la constatarea că ar fi absurd astăzi, tot așa cum s-a dovedit a fi fost ieri absurd, să ne postăm pe poziții inflexibile, sprijinind cu obstinație cauze pierdute.
Cititorul ar putea semnala, în cele de mai sus, o contradicție în termeni: vasăzică informaticienii au făcut totul să se respecte ortotipografia și, cu toate acestea, codul tipografic a suferit modificări care decurg din schimbarea „instrumentului de scris“. Nu e un paradox aici. Două exemple lămuresc tensiunea dintre normă și uz.
Vechii tipografi recurgeau, de regulă, la așa-numita „tăietură de aur“ în construirea unei pagini de carte. Se respecta astfel proporția ideală, stabilită de Euclid acum aproape 2500 de ani, între trei valori universale. În cazul tipografiei: dimensiunea paginii întregi (a), dimensiunea oglinzii paginii (b) și dimensiunea spațiului alb care înconjoară oglinda paginii (c). Raportul dintre numărul a și b, trebuia să fie egal cu raportul dintre b și c. (Simplificând, valorile luate în considerare se pot exprima prin trei cifre: a = 8, b = 5 și c = 3.) Secțiunea de aur e codificată prin simbolul ϕ (phi), care este un număr irațional (fiind urmat de o infinitate de zecimale neperiodice) în valoare de aproximativ 1,618… În WORD, d.e., informaticienii au construit o mulțime de pagini prestabilite: LETTER, TABLOID, STATEMENT etc., dar una singură, exact cea care respectă numărul de aur, e numită NORMAL PAGE. Este chiar pagina care se deschide prima când începem să scriem, în formatul A4, diferite documente (referate, acte oficiale, lucrări științifice, teze de licență sau de doctorat). Astăzi, utilizatorii pot ignora asemenea subtilități, construind, fără motiv întemeiat, pagini ce contrazic vechea cutumă ortotipografică. Așadar, „vina“ abandonării principiului euclidian – dacă este una? – nu e nici a informaticienilor, nici a programelor, ci a celor care nu aplică norma tradițională.
Dacă scriem un text în franceză și setăm, la REFERENCES, LANGUAGE/FRENCH, vom constata că înainte de semnul exclamării, semnul întrebării, două-puncte și punctul-și-virgula apare automat un mic spațiu (BLANC). Până în urmă cu vreo 40 de ani, această regulă ortotipografică funcționa și în tipografiile noastre: se scria „el zice cine vine ?, nu „el zice:“ sau „cine vine?“ cum scrie, acum, toată lumea. Această regulă a dispărut din cauza utilizatorilor, care în loc să apese două taste (SPACE + FONT), preferă să se rezume la una singură (FONT). Dar chiar dacă, să zicem, ne-am supune regulii, se poate întâmpla ca, tastând (SPACE) înainte de semnele respective, cuvântul să apară la sfârșit de rând, iar semnul respectiv să coboare în rândul următor. Informaticienii au luat în calcul asemenea accidente posibile și au creat un spațiu inseparabil (NONBRAKING SPACE) care are proprietatea de a ține legat semnul de punctuație de cuvântul precedent. Problema e că acest spațiu nu poate fi obținut direct de pe claviatura calculatorului și atunci mă întreb: cine mai face un efort – în acest secol al vitezei și al crizelor de timp – să-l caute la „semne speciale“ sau, și mai dificil, să-și creeze o macrocomandă sau o scurtătură (SHORTCUT) pentru a-l obține? (Concret: spațiul inseparabil se poate obține cel mai simplu prin atingerea a cinci taste, folosind degetele ambelor mâini: clapa ALT ținută apăsat cu degetul de la mâna stângă până când s-a încheiat tastarea cifrelor 0160 cu degetele mâinii drepte.) Realist vorbind, mă întreb din nou cine mai are astăzi răbdare să se complice astfel?
Se înțelege acum de ce, împotriva voinței noastre, schimbarea instrumentului de scris conduce la modificări de imagine tipografică. Căci, nu o dată, greșeala de azi devine regula de mâine, cum de atâtea ori am putut constata în viață (zicem anticameră, chiar dacă e… antecameră, zicem a sesiza, chiar dacă, etimologic, a sezisa ar fi corect ș.a.m.d.). Trebuie să ne consolăm cu ideea că, până la urmă, uzul triumfă…, a spus atât de net acum 2000 de ani poetul latin Horatius în Epistola către Pisoni: Nu avem ce face, trebuie să ne supunem greșelii dacă așa vrea uzul („si volet usus“, ca să-l cităm exact pe poet).
Norma ortotipografică trebuie păstrată cât timp exprimă o rațiune, dar trebuie revizuită când este rezultatul unor constrângeri tehnice dispărute. Supun atenției un singur exemplu: sublinierea cuvintelor era aproape imposibil de realizat în tipografiile bazate pe tehnica literelor de plumb. Prin urmare, în tipăriturile scoase cu ajutorul acestei tehnologii nu vom găsi, decât foarte rar, texte subliniate. Astăzi, dimpotrivă, programele computerizate subliniază, fără niciun efort special, cuvinte, propoziții și fraze întregi, paragrafe chiar. Oare suntem atunci îndreptățiți – bazându-ne pe o „convenție“, care este o consecință directă a unor dificultăți tehnice – să interzicem sublinierea invocând, dogmatic, tradiția, fie ea și seculară? Evident că nu!
Așa este, numai că orice proces de adaptare este dificil și de aplicat, și de aprobat. Obiceiurile, odată instalate, devin automatisme care se perpetuează inconștient. Orice sincronizare cu noul presupune asumare de responsabilități și curaj. Când e echilibrat, conservatorismul temperează excesele, dar când e încremenit și absurd, acesta creează habitudini generatoare de dogme și comodități care frânează consolidarea progresului. „Pe drumul lung și cunoscut“ deplasarea e mai facilă și mai ferită de riscuri. Ruta bătătorită e însă… rutinieră, ne-o spune însăși etimologia cuvântului.
Dacă în urmă cu 40 de ani la linotipurile industriale aveau acces numai tipografii profesioniști, în zilele noastre oricine poate avea un computer. Dacă tipograful de altădată ucenicea ani buni pe lângă un maestru sau urma o școală specială înainte de a-și practica meseria, azi oricine dispune de un computer poate tipări un text, care poate fi multiplicat în mii sau chiar în milioane de exemplare. Dacă în tipografiile tradiționale – odată plumbul turnat în matrițe – orice schimbare ulterioară presupunea un efort substanțial din partea tipografului, în vremea noastră, programele de scriere pot face orice modificare în text cu un efort minim și cu o rapiditate uluitoare. Printr-o simplă comandă, care durează doar câteva secunde, se poate schimba stilul de scriere a unei cărți întregi, tot printr-o singură comandă pot fi modificate forma paginii sau dimensiunile paragrafelor, distanța dintre rânduri, plasamentul notelor de subsol și paginația. Ușurința cu care se realizează asemenea lucruri, faptul că oricine poate deschide un blog sau tipări un ziar, faptul că oricine are acces la computer poate crea texte multiplicabile reprezintă avantaje imense, la care nimeni nu s-ar fi putut gândi în urmă cu doar câteva decenii. Ca orice descoperire majoră a umanității însă, și aceasta poartă în ea un germene entropic. Nu-i greu de observat că tocmai această deschidere extraordinară, tocmai acest avantaj incontestabil se transformă, adesea, într-un dezavantaj, pentru că, așa stând lucrurile, nu mai există niciun control asupra standardizării scrierii. Vechile criterii și reguli tipografice sunt părăsite fie din ignoranță sau neglijență, fie din alte rațiuni ce țin de psihologia omului modern, de comoditatea utilizatorilor, de criza de timp permanentă, de performanța diferitelor programe. Și, nu o dată, din lipsa respectului pentru litera tipărită.
În ultimii ani, lucrurile s-au îndreptat într-o anumită măsură, mai ales în edituri. Nu trebuie să uităm însă că mai toate publicațiile online reproduc exact ceea ce primesc de la autori. La începuturi, fenomenul era curent pretutindeni în lume. Atât numai că în Occidentul european și în SUA au apărut reguli drastice sub sancțiunea cărora textul este respins de inițiatorii publicațiilor respective. Când Academia Română a modificat ortografia reintroducându-l pe â și pe sunt, mulți intelectuali au protestat continuând să scrie ca înainte cu î și sînt. Eu nu zic că hotărârea e bună sau rea, argumente există și pro, și contra, zic doar că e absurd să avem două ortografii, așa că mă supun hotărârii academice. Până la urmă aceasta n-a putut fi impusă decât prin metode coercitive: tezele elevilor, lucrările de licență, de disertație și de doctorat, studiile științifice și articolele ocazionale au fost sancționate sau, după caz, respinse de forurile în drept dacă nu respectau decizia academică din 1993. Ce-ar fi dacă un cod tipografic, odată validat oficial, ar fi impus fie și recurgându-se la aceleași metode? Nu trebuie să ne speriem prea tare, acest lucru se petrece în multe țări cu tradiție culturală bogată și nu doar în perimetrul științelor umaniste. Cu titlu de curiozitate: toată lumea a auzit de CERN (Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire), cel mai important centru mondial de cercetare în domeniul fizicii particulelor, sub egida căruia a fost construit Laserul de la Măgurele. Ei bine, oricine vrea să publice un studiu acolo trebuie să se supună exigențelor tipografice cuprinse în broșura Guide de typographie, 30 pagini, format A4, apărută în 6 ianuarie 2015. (De acord, veți zice, dar asta se întâmplă la… Geneva, iar eu n-am de gând să vă contrazic.)
Pe acest fond al neînțelegerilor de la noi și într-un climat de indiferență față de asemenea inițiative – considerate, de mulți, derizorii –, tipăriturile din ultima vreme au devenit, încetul cu încetul, un teritoriu al abuzurilor rămase nesancționate. Oricât de neprielnică (să nu spun: ostilă!) ar fi pentru cultură epoca în care trăim, am totuși convingerea că această situație nu poate rezista prea multă vreme și că va veni o zi când lucrurile vor fi îndreptate radical prin redactarea unui cod tipografic unitar sau – măcar – prin publicarea unui set de convenții ortotipografice oficial… Ar mai fi însă o piedică la care ar trebui să reflectăm acum, la final, pentru a o putea depăși. Este vorba de un algoritm mercantil trecut în general sub tăcere, dar care este real și comportă un puternic caracter disuasiv. Editurile s-au înmulțit, ziarele și revistele, tot așa. Și nu ar fi nimic rău în asta, dacă ele s-ar fi alcătuit pe criterii profesionale, dacă ar fi angajat corectori și tehnoredactori experți ai textului, dacă patronii lor ar fi fost animați, câtuși de puțin, și de idealuri culturale, nu numai negustorești, dacă… și condiționalele mele și-ar putea prelungi la nesfârșit deprimanta serie. Mai mult, editorii experți și onești – care nu lipsesc în România și care au avut inițiative lăudabile – sunt expuși riscurilor financiare pe care le presupune apariția unei cărți în condiții tipografice impecabile. Specia lor, și așa rară, este condamnată la dispariție lentă, căci nu poate rezista concurenței cu editurile și tipografiile comerciale care nu cheltuiesc bani nici pentru redactori, nici pentru corectori sau paginatori, nici pentru alți profesioniști ai textului. N-ar trebui să ne surprindă, în acest context, că idealul acurateței tipografice a devenit încet-încet un amănunt derizoriu, iar cei care se obstinează să-l cultive sunt fie naivi ridicoli, fie idealiști anacronici, fie cârtitori de vocație, „căutători cu dinadinsul de nod în papură“ (cum scria odată un confrate)…, într-un cuvânt: niște tipicari.
… Nu știu dacă mă prenumăr printre acești idealiști, dar, în numele solidarității cu tagma lor, semnez aceste rânduri.