Printre cuvintele care fac o carieră strălucită în noua noastră situație de țară liberă și, mai mult, democratică, de stat de drept și alte calificative care ni se pot aplica, deși nu prea acoperă realitatea, se numără și cel care dă titlul rândurilor de față. Mult timp n-am știut, e bine sau e rău să externalizezi anumite activități, să zicem conexe, de pe lângă o afacere mare, cum ar fi, de pildă, o televiziune de știri. Activități conexe ca: transportul angajaților, al unor materiale pentru buna funcționare a televiziunii respective etc. Dar nu numai la o firmă posesoare de televiziune de știri se poate întâmpla asta, ci și la mai toate cele care produc câte ceva. Că, în SUA, nici NASA nu-și fabrică singură totul, se mai adresează, dacă nu mă înșel, pentru unele motoare de rachete fabricii britanice Rolls-Royce. Numai că, ajutat de contractul de externalizare, boss-ul român poate să-și ia partea necuvenită din câștigul respectiv, cum sugera știrea de-acum vreun deceniu despre dosarul care a scos din vocabularul pasiv, activându-l, acest cuvânt. Pe scurt, afaceriștii noștri au știut să facă și din asta o fabrică de bani nemunciți și necurați, numai buni de spălat.
Există însă și o altă zonă a externalizării, de care profităm toți, generațiile mai vechi, de o externalizare mai dificilă, cele noi de varianta rapidă. Cea mai dificilă este externalizarea memoriei la bibliotecă. Și nu numai la sala dicționarelor, ci și la alte tipuri de cărți, unele aparent mai ușoare, inclusiv cele beletristice. Aici, trebuie să recunoaștem, procesul e destul de complicat, această, să zicem, externalizare devenind la un moment dat un antrenor al memoriei individuale a celui care frecventează biblioteca. Atunci când cititorul observă sau pur și simplu intuiește că nu va putea căra cu el tot acest bagaj imens de cunoștințe pe care-l bănuiește a zace în rafturile unor imense, aș zice infinite, biblioteci, nu are de făcut altceva decât să încerce a le transfera în memoria sa. Că el constată atunci cât de necuprinzătoare e memoria omului, asta e, iar, altă poveste, o poveste a disperării celui care vrea mai mult sau chiar prea mult. Nu-ți amintești exact versurile pline de haz ale unei fabule de La Fontaine, scoți cartea din raft și citești: „Maître Corbeau sur un arbre perché/ Tenait dans son bec un fromage…“ și așa mai departe. Dar ce te faci când ești departe, îți amintești numai începutul acestei celebre poezii, fabule mai precis? În zilele noastre digitale și artificiale, apelezi, cum fac eu acum, la vreunul dintre depozitele infinite ale memoriei lumii, nu dau nume, că nu vreau să le fac reclamă. E sau nu e o externalizare a memoriei? E memoria, în cazul nostru, activitatea principală, căreia îi lipsește, brusc, o, scuzați, doagă? Da, iar depozitele astea, AI sau IA, sau cum mai vreți să le spuneți, sunt externalizări teribil de eficiente? Sunt. Și atunci, nu e normal să te întrebi dacă nu cumva, cândva, undeva, astea or să ia locul celor încă vii atunci? Pentru că biblioteca, bibliotecile, care aveau, totuși, farmecul lor uman, și-au livrat demult produsul lor, memoria cărților a fost pusă la uscat, cum procedezi cu niște frunze de mentă sau de pătrunjel. Și astfel, cărțile sunt livrate ca informație moartă, fără parfumul acela al trecutului pe care paginile tipărite demult îl mai păstrează, mai ales într-o bibliotecă unde poți și visa, nu numai afla ceva. Cam cum visa Eminescu, un poet de altădată, la „vreo trandafirie și sălbatică Clotildă…“. Ei, dar, dacă memoria asasină nu știe cum începe și de unde e fragmentul ăsta, te duci la tanti AI și ea îți reamintește (că, deh, nu l-ai mai citit demult pe Eminescu): în Scrisoarea II, unde Eminescu își amintește anii de studenție: „Și pe margini de caete scriam versuri dulci, de pildă/ Către vreo trandafirie și sălbatică Clotildă“. Însă aceasta nu e o reclamă pentru AI sau IA, ci, poate, dimpotrivă, un denunț despre o memorie defectuoasă și târzie. Dar cum să folosești artificiala inteligență, dacă nu ai o primă referință, păstrată, totuși, dintr-o carte?
Serios vorbind, pentru cei care au exersat totuși externalizarea memoriei în bibliotecă, AI-ul e o cârjă, să zicem. Mai grav e pentru cei cărora, de la început, li s-a indus ideea că acolo, în telefoanele mobile și-n google-uri, și-n mai știu eu ce, e totul, toată memoria lor, să nu-și mai bată capul să rețină, ei, într-a lor, ceva. Adică, încă de mic, de când ești un țânc, ți se pune în loc de un important organ al corpului (tău), memoria, cârja AI și nu mai înveți să-ți aduci aminte singur de nimic. Cam ca bunicu-tău, care are Alzheimer.
Pentru că una e să mergi, când ți-ai rupt un picior sau când vârsta ți le-a cam slăbit pe amândouă, cu un baston și cu totul alta când ai în locul picioarelor, și nu de ieri, de azi, ci de când te-ai născut, două proteze. Admit, ele sunt tari, dar fără nici urmă de mușchi, oase, nervi, adică de viață.