valentine
5
Mi-ai spus, prietene, să cred
Doar ce nu văd și ce nu mai aud,
Că înțelesul drept e orb și surd
Iar ifosele de poet, une merde!
Am pariat, prietene, pe îndoiala
A ce n-a fost și nu s-a întâmplat,
Știind că totu-i cântărit și măsurat
Cât ține luciul vieții și spoiala.
Restul rămâne închis în labirint:
Eu viu, tu ca și cum ai fi
Un negustor de sentimente gri
La ultima beție cu absint.
Suntem chiar la intrare, așa cred,
Ieșirea este doar un simulacru
La care nu s-a inventat șperaclu
Iar ifosele de poet, une merde!
7
Am ruginit într-un fotoliu mov
În care m-a uitat un soare vechi.
Ce schimbă acum cearceafuri în alcov
Și-ți pune funigei de aur la urechi.
O moleșeală levantină joacă stos
Cu gândul meu, cel proaspăt decupat
Dintr-o poveste tristă c-un matroz
Care visa că a naufragiat
Pe-o insulă , micuță, cilibie
Cât degetarul Albei ca Zăpada.
Apoi, urcat pe-un fir de păpădie,
Pluti spre Trinidad, unde e roz zăpada.
Cum vezi, eu neavând de unde
Să beau din apa vie precum Făt Frumos,
Să-mi simt din nou puterile fecunde,
Îmi pun povestea miză la un stos…
8
Încolonați ca la parada militară
Prin fața ușii mele de stejar
Trec melcii veterani să ceară
Medalii verzi din frunze de arțar
Pentru războiu-n care vor învinge
Pe fața mea de masă din salon
Pe vechii lor dușmani (deși-s de-un sânge)
Limacșii, că-s mofluzi și nu au saxofon!
Pe un macat (pe care-am scris istorii
Ce nu-s de povestit pentru minori)
Motanul meu cu pedigree și-armorii
O ține toată ziua-n sărbători
Și ca o deșcă încercată-n lupte
Cu cei cărora frâncii spun souris,
Cască înțelept, și-așteaptă să se înfrupte
Cu coq au vin și-o gură de Chablis.
Dar melcii-s melci, n-au vână nici ardoare,
Războiul lor e păgubos și fad,
Așa că, sastisit, cat în sertare
O carte cu romanțul lui Renard…
9
Când scade în pătrimea lunii
Ispita călăririi de cai verzi
Și ies din călimară toți nebunii
Să caute driade prin livezi,
Când pehlivani și soitari și toptangii
Destramă luna în beteală colorată
Și-o dau drept plată la chirii
În lumea-n care n-au fost niciodată,
Când caloiatri, stativari și alhimiști
Se-întorc din vechi și-îngălbenite foi
La fel de ipohondri și de triști
Să-mpingă acul vremii înapoi,
Când îngerașii joacă lapte gros
În budoarul lui madam’ de Maintenon
Iar musafirii intră pe dindos
Și beau dintr-un havuz odicolon,
Când mi-este somn ca unei pergamute
Ce și-a pierdut averea la concină
Conchid: tot mapamondul să se mute
În debaraua de schelete, plină!
11
Doamne, ce-a mai îmbătrânit oglinda
În care-mi aromam mustețile cu mosc
De care se îndrăgostise Rosalinda
Când începusem sânii să-i cunosc!
Toate-s în ea vopsite cu o ceață:
Nu mai sunt ape, ridurile curg
De ani și ani: nu este dimineață
În luciul ei, ci șoapte de amurg!
Într-un sertar în care altădată
Găseam cuvinte-n abur de magnolii
Scrisori cu carne albă ca de fată
Mai sunt în loc de vorbe, molii…
Îmbătrânesc și timpul și oglinda,
E tinerețea harfă fără note
Băbuța asta nu e Rosalinda
Eu nu sunt d’ Orléans, ci Don Quijote…
Se-așterne timpul pe oglindă, un lințoliu,
Odaia se topește-n ceața rară,
Învăluind o umbră în fotoliu
Ce-și ține-n palme sufletul de ceară.
14
Cu noaptea aruncată pe umeri ca un șal
Și cu bastonul fin de abanos,
Cel dăruit cândva de Marc Chagall,
Mă simt la fel de inutil și de duios
Ca scama de pe coapsa-ți dreaptă
Lăsată acum un secol și ceva
De zâna scamelor care așteaptă
Un salvator cu mâini de catifea
Și alizeul de la ora șapte
Când trecem toți în Eden clandestin,
Și descheiem sandalele de șoapte
Ca să murim lejer câte puțin…
15
Când noaptea se strecoară ca motanii
Să-ți soarbă seva care dă în pârg
Statui de abur urcă epifanii
Pe stâlpii vechi din poarta unui burg.
Eu în iatacul de tăceri civile
îmi instruiesc ascultătorul meu eon
Sperând că fără acte și ștampile
Va fi numit luntraș pe Acheron,
Și risipind monade ca sesterții
în lupanarul târgului de praf,
Ca un bacșiș las pe taraba ceții
Milordul frate al lui Edith Piaf.
Când noaptea se alintă ca motanii
Pe pântecul tău luș de catifea
Se-aud prin mahala epitalamii
La nunțile ghicite în cafea.
17
De-o vreme, nu știu sigur, dar la fix,
Prin geamul stoic care mă desparte
De luna care-mi este crucifix
Și de uitarea ce mă strigă de departe,
Văd că ceva din mine stă pe loc;
Rămâne-n urmă,-și pierde iar cadența,
Și dacă tot e -n cer un iarmaroc
Aș duce acolo ceva vorbe, adolescența,
Ba chiar și timpul care nu mai crește
Dar care prinde iz ușor de cucuvea,
Se-ascunde-n cărți, și nu vorbește,
Doar face câte-o cruce pe perdea.
O, Doamne, prin fereastra – albastră
Nu văd nimic din tot ce mi-ai promis
Când mi-ai pus fără voie sufletul în glastră.
Ceva s-a șters, ceva n-a mai fost scris…