Când îmi imaginam și scriam despre duetul, de peste secole, Xantipa lui Socrate și Tinca lui Creangă, bineînțeles că nu puteam face abstracție și de cupa fatală, cea a filosofului, pentru a mă întreba: Dar oare cum ar fi fost imaginara cupă a celebrului humuleștean? Răspunzându-mi, dar în speranța de a-i provoca și pe alți colegi să vină cu spusul, presupusul, cu detalii ce ar completa, ar dezvolta un răspuns mai general.
Mi-am zis că, dacă în cazul filosofului atenian cupa ar fi fost vasul adevărului amar, băut până la capăt, atunci cupa lui Ion Creangă ar fi opusul ei complementar: în ea unduia nu otrava lucidității, ci elixirul vitalității, al poveștii, al hohotului de râs care salvează. Nu ar fi din aur și nici din lut filosofic, ci din aceeași clisă, despre care spunea marele povestitor: „Eram şi eu un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti.“ Sau, cine știe, o fi fost și o abatere de la această simplisimă dare cu părerea, cupa lui Creangă fiind una modelată dintr-o scoarță de nuc bătrân sau dintr-un corn de bour, lustruit cu povești și cu palme de copil. Pe marginea ei nu ar fi fost gravat Eu știu că nu știu nimic, dar ceva mai simplu, însă la fel de memorabil: „Așa-i lumea: mare și hazlie.“ Ce ar fi venit tot dinspre sfătosul Creangă, care, la timpul său, a înțeles că omul nu gândește bine dacă nu râde bine. Pentru că și râsul sănătos devine și poezie, și filosofie, și magie, toate în același timp.
Acea cupă nu era menită pentru a se bea din ea moartea, ci pentru a sorbi cu sete viața cu toate ale ei. O băutură ca un amestec de lapte cald, vin acrișor, miere de la Humulești și ceva năzbâtie. Cine ar sorbi din cupa lui Creangă nu ar deveni înțelept prin severitate, scorțoșenie, ci prin bucurie și sfătoșenie.
E cupa care nu te duce spre tăcere, ci spre depănare de istorisiri. După ce bei din ea, nu te retragi în sine, ci ieși la drum, la șezătoare, la lume. Limba ți se dezleagă, memoria ți se aprinde, iar copilăria, care la Socrate e neștiută, ca și pierdută, la Creangă revine ca o patrie posibilă.
Dacă Socrate a băut ca să moară, Creangă bea ca să trăiască și să povestească.
Și tocmai aici se află marea diferență de substanță: cupa lui Creangă nu e o probă de renunțare dramatică, ci înseamnă inițiere în comunitate. Nu te separă de lume, ci te lipește de ea. Nu te ține singur, ci te face unul „de-ai noștri“. Din ea nu se naște sentința, ci bunăvoința, nu legea, ci întâmplarea, nu ideea pură, ci omul gură de aur înșirând snoave la gura sobei.
Cine bea din cupa aceasta nu devine martir al vicleniei agorei, ci martor al vieții. Învață că sensul nu se extrage prin silogism, ci se adună prin povești. Că identitatea nu se deduce, ci se moștenește afectiv: din poveste, din glumă, din pățanii, din zburdălnicia copilăriei și din farmecul ei irecuperabil.
Iată de ce cupa lui Creangă e, în fond, o cupă a întoarcerii, a revenirii la locul de extragere a humei, la nostalgiile ce lasă urme de urători prin zăpada Humuleștilor. Nu promite paradisuri pierdute, ci îți permite să le cauți, să ți le imaginezi și să le locuiești din nou. Și dacă Socrate ne învață să murim cutezători, Creangă ne învață ceva la fel de dificil: să trăim cu poftă, cu memorie și cu voce care se aude prin mahalaua unde te-ai născut, prin orașul în care te-ai stabilit, prin lume.
Iar la un moment dat, mi-am imaginat cum Socrate își privește chipul în cucuta din cupă.
– Ce faci, îndrumătorule? L-ar fi întreabat ucenicii.
– Mă uit la un om, răspunse el.
Cupa nu e doar moarte, ci și oglindă. Nu reflectă doar formele exterioare, ci esența.
Privind în ea, Socrate caută adevărul despre sine dincolo de aparențe, dincolo de timp și convenții.
Ultima întrebare rămâne suspendată: cine ești, când timpul nu mai permite prefacerea? Cine/ce mai rămâne din omul care a zâmbit, a vorbit, a acționat, când toate rolurile s-au stins și doar reflecția pură persistă?
Și, în tăcerea cupelor, răspunsul nu se grăbește: el nu se spune, ci se simte, se recunoaște doar de cel care știe să privească. Unul dintre acești privitori, îmi imaginez, fiind și Creangă al nostru care, dacă ar fi fost întrebat ce vede în cupa destinului său, probabil ar fi spus, ceea ce invocasem la începutul acestui text:
– Ia, privesc și eu la un boț cu ochi, la o bucată de humă însuflețită din Humulești… Să trăiți, boieri dumneavoastră!
&
Există două moduri fundamentale de a-i învăța pe oameni ce este viața: unul prin întrebare, celălalt prin poveste. Socrate și Ion Creangă nu se întâlnesc în timp, nici în geografie, ci se ating elocvent în „misiune“: ambii sunt învățători, ba chiar magiștri ai sensului. Doar că unul ne învață să gândim, dar și să murim „corect“, iar celălalt – să trăim plenar.
Socrate intră în lume ca om deja format. El nu își povestește copilăria, nu o mitologizează, nu o revendică. Pentru atenian adevărul nu se află în memorie, ci în conștiință. Îl caută prin întrebări, prin ironie, prin desfacerea ideilor până la ultima particulă de sens. Sau chiar non-sens. Nu spune ce e binele, ci te îndrumă să-l cauți. Nu oferă drumuri, ci oglinzi. (Inclusiv, în fine, oglinda cucutei din cupă…) Metoda lui este cea a extragerii: scoate din tine iluziile, certitudinile facile, opiniile moștenite. La capătul acestui proces nu te așteaptă confortul, ci o formă de austeritate luminoasă și calmă, demnă. Și, în cele din urmă, cupa: băută nu din disperare, ci din fidelitate față de adevăr.
Creangă vine din cealaltă direcție. El nu întreabă lumea ce este, ci o spune. Nu o desface și o analizează în concepte, ci o adună în narațiuni. Copilăria lui nu e o etapă, ci o patrie. Nu e trecut, ci permanent izvor de sens. La el, înțelepciunea nu se naște din îndoială, ci din memorie. Nu din distanță, ci din apropiere. Nu din solitudine, ci din șezătoare (colectivă).
Dacă Socrate lucrează cu ideea, Creangă lucrează cu omul. Cu omul concret: cu istețimea lui, cu frica lui, cu pofta lui de viață, cu prostia lui, cu râsul lui. Adevărul nu se demonstrează. Se recunoaște. Îl vezi în Nică șotiosul, în Smărăndița smerită, în mama cu nuielușa la îndemână și cu iubirea în inimă.
Cupa lui Socrate e glacială, clară, definitivă. Ea duce spre tăcere. Cupa lui Creangă e caldă, tulbure, vitală. Și duce spre plăcerea de a povesti, de a mărturisi.
După ce bei din cupa lui Socrate, te retragi în tine și accepți neființa. După ce bei din cupa lui Creangă, ieși la drum, la lume, la vorbă, și accepți viața ca spectacol minunat.
Socrate spune: „Cunoaște-te pe tine însuți.“ Creangă spune: „Ține minte cine ai fost“. Primul ne face lucizi. Al doilea ne face integri.
Și poate că adevărata înțelepciune nu e să alegem între ei, ci să sorbim, imaginar, pe rând, din ambele cupe: una ca să nu ne mințim, cealaltă ca să nu ne veștejim.