O întâlnire între Ibsen și Alecsandri?
Bibliografia relațiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice, cel mai vechi proiect al colectivului de Literatură comparată din cadrul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, prin cartografierea sistematică a receptării literaturilor lumii în presa autohtonă, scoate la ivea-lă adesea texte uitate care surprind și astăzi, după câteva decenii de la publi-care. Ajunsă la seria a treia, 1945-1964, și la cel de-al treilea volum din serie, Literaturi de limbă germană (EAR, 2026, sub tipar), lucrarea inițiată de Zoe Dumitrescu-Bușulenga în 1975 pune la îndemâna specialiștilor o panoramă a informațiilor ce vizează literaturile germanice înregistrate pe plan autohton într-o perioadă în care grilele de receptare se schimbă radical: interbelicul doct, liber și rafinat este înlocuit de îngustimea unicului punct de vedere ideologic al regimului popular adus, cum s-a spus, pe tancurile sovietice. Spre sfârșitul perioadei avute în vedere se resimte o ușoară deschidere, manifestată prin revizitarea unor autori din literaturile europene care avuse-seră parte de ani „deșertici” între 1949-1955. Este și cazul literaturii norve-giene și a principalului său reprezentant, Henrik Ibsen. Majoritatea covârșitoare a intrărilor bibliografice este reprezentată de cronici dramatice ale spectacolelor după piese ibseniene, însă există și alte materiale consacra-te dramaturgului norvegian cel mai jucat pe plan mondial, după Shakespeare. Unul iese în evidență atât din punctul de vedere al conținutului, cât și al modului în care se practica istoria literară chiar și în condițiile vitrege ale epocii. Este vorba despre un text semnat de Vicu Mîndra în vara anului 1960, în revista „Gazeta literară“, al cărei redactor-șef era. La 120 de ani de la moartea lui Henrik Ibsen, comemorați în această primăva-ră la 23 mai, propunem cititorilor României literare o relectură a articolului publicat acum 66 de ani, punctând doar faptul că, alături de cele două întâl-niri, între titanul nordic și compatrioți de-ai noștri, reliefate de textul lui Vicu Mîndra, a mai existat una, chiar dacă mijlocită, demnă de reamintit: Titu Maiorescu avusese „învoirea autorului” pentru traducerea aproape sincronă, în premieră românească, a piesei Micul Eyolf, publicată în trei numere conse-cutive din Convorbiri literare, din februarie-aprilie 1895. (Carmen Brăgaru)
O întâlnire între Henrik Ibsen și Vasile Alecsandri pare a fi de domeniul romanțurilor extravagante, care-și permit cele mai ciudate născociri pentru a condimenta materialul sever al istoriei. Într-adevăr, ideea unei asemenea întâlniri pare, cel puțin, hazardată. Părintele solemn al dramei moderne discutând amical cu unul dintre scriitorii noștri clasici, grațios poet romantic și autor al unor piese care aparțin, prin ce au mai bun, idealurilor de la ’48… Și totuși, întâlnirea este, istoricește, posibilă, iar datele pe care le avem la îndemână, deși sumare, sunt verosimile. Ideea unei asemenea posibile întâlniri este conținută într-un interviu acordat ziarului teatral Rampa din 6 ianuarie 1930, de către pictorul român N. Vermont. Pictorul avea atunci 64 de ani, era foarte prețuit, dar nu disprețuia practica amintirilor emoționante. Chestionat asupra anilor săi de studenție, Vermont povestește modul în care a ajuns să studieze pictura la München, între anii 1887-1895. El își amintește printre altele următoarele: „Unul dintre colegii mei de la Akademie Riefstahl, descendent al unei nobile familii germane, mă invita adeseori la el acasă unde veneau cele mai ilustre personalități ale orașului. Într-o zi la ceai se anunță Ibsen, un bătrân rece, protocolar și tăcut. Fiindu-i prezentat și auzind că sunt român, Ibsen a început să vorbească despre Alecsandri pe care-l cunoștea bine de la Paris“. Mărturia lui Vermont nu se limitează la atât, îngăduindu-și să dea acestei întâlniri o altă însemnătate decât aceea a unui trecător contact, căci: „Ibsen spunea că ne cunoaște țara din arătările lui Alecsandri ca țară bogată, locuită de un popor harnic și dăruit de Dumnezeu cu cele mai frumoase calități“. După aceste câteva rânduri, bătrânul pictor trece asupra altor întâmplări, lăsându-ne pradă unei atât de legitime emoții. Bineînțeles, declarația citată mai sus trebuie considerată, în primul rând, la dimensiunile ei reale. Este firesc să punem pe seama elanului memorialistic al lui Vermont unele posibile înfloriri ale faptului, o dezvoltare poate prea liberă a unui eveniment pe care noi se cuvine să-l autentificăm cu uneltele istoriei literare științifice. Unele inflexiuni lirice care dau relatării de mai sus o semnificație mai largă trebuie puse și în legătură cu zelul gazetarului care a redactat interviul în ultima sa formă. Oricum, este cert că între 1887-1891, așadar în prima parte a anilor de studenție ai lui Vermont, Ibsen se afla într-adevăr la München, unde locuia tot timpul anului, în afară de vacanțele de vară, când prefera Tirolul. La München, Ibsen ducea o viață mai puțin retrasă decât la Roma sau Dresda. Unul dintre biografii săi, A.E. Zucker, notează că tocmai în acest timp „încetul cu încetul Ibsen devenea o figură clasică a vieții müncheneze“. Biografiile amintesc despre frecventarea regulată a Cafeului Maximilian1 și de o simțitoare lărgire a vieții mondene pe care și-o permite în acest răstimp familia Ibsen. Până la cercetarea verosimilității unei întâlniri Ibsen-Alecsandri, nu ne putem îndoi că întâlnirea între Vermont și marele nordic ar fi putut să se producă în orașul și în locul indicat de pictorul român, într-una din familiile de seamă ale capitalei bavareze. Punctul nostru de plecare capătă astfel mai multă consistență și îndreptățește tratarea cu seriozitate a afirmației conținute în interviul publicat de Rampa. În ce ne privește, ni s-a părut, în primul rând, necesar să stabilim verosimilitatea faptului în forma sa cea mai simplă. Ar fi posibil ca Ibsen să se fi întâlnit, cândva, la Paris, cu Alecsandri? Primele cercetări au stabilit dintr-odată o atmosferă de dubiu, întrucât în relatările vieții lui Ibsen, cercetate de noi în prima etapă, apărea limpede faptul că Ibsen n-a fost niciodată, cu adevărat, la Paris. Marele dramaturg ar fi trecut doar prin teritoriul Franței o zi pentru a ajunge la Marsilia, de unde urma să ia vaporul către Egipt, la care s-ar adăuga o altă trecere de o zi la întoarcerea din călătorie. Despre ce este vorba? După cum se știe, acceptat în 1869 în grațiile regelui Carol XV al Suediei, Ibsen este desemnat de acesta să participe în cadrul unei delegații ca reprezentant al său la inaugurarea Canalului de Suez, în octombrie2 1869. Ibsen pleacă, așadar, trecând prin teritoriul francez și se întoarce în decembrie, pe același drum. În tot restul vieții sale, ca și înainte de aceasta, autorul lui Brand n-a mai trecut niciodată granițele Franței. Lugné Poe, cunoscut om de teatru francez și unul dintre promotorii curentului ibsenianist în mișcarea teatrală franceză, crede că refuzul lui Ibsen de a vizita Franța s-ar fi datorat unui complex cauzat de faptul „că n-a putut niciodată să vorbească limba franceză“, pe care, de altminteri, o pricepea foarte bine. Sigur este că aci în 1869, în acest romanțios preambul la plecarea părintelui lui Peer Gynt spre Orient, trebuie găsită sau infirmată împrejurarea care să-l fi adus la cunoașterea lui Alecsandri. Parisul care, după biografiile sumare sau ușor romanțate ale lui Ibsen, ar fi fost un simplu punct de „trecere fără oprire“, s-a dovedit însă la o cercetare mai atentă că a ocupat un alt loc în peregrinările dramaturgului norvegian. Utilizând alte cercetări istoriografice și mai ales corespondența scriitorului, P.G. La Chesnais, autorul unei remarcabile ediții critice a operelor lui Ibsen, stabilește următoarele fapte. Plecat în 28 septembrie 1869 din Stockholm, Ibsen trece prin Dresda (unde-și avea familia) și pleacă apoi la Paris „unde nu poate rămâne decât două sau trei zile“, până în 7 octombrie, când pleacă la Marsilia. După sărbătorile de la Ismailia și Port-Said, Ibsen se întoarce prin Marsilia și ajunge la Paris probabil la 1 decembrie 1869 unde rămâne aproximativ 12 zile. Așadar, între 5 și 7 octombrie 1869 și apoi între 1 și 12 decembrie, același an, Ibsen se afla, cu imaginația aprinsă de această călătorie de miraj, la Paris. Șansele cercetării noastre se măresc astfel simțitor. N-a avut loc tocmai în aceste zile întâlnirea cu „veșnic tânărul“ Alecsandri?
Pasiunea lui Alecsandri pentru călătorii, ca și slăbiciunea sa pentru Franța, creează, de la prima vedere, premise favorabile unei asemenea posibilități. Dar premisele pot fi ușor confirmate prin documente. Este bine cunoscută, măcar fragmentar, scrisoarea poetului către I. Negruzzi, trimisă în mai 1870 de la Nisa în care-i vorbește acestuia despre „un voiaj foarte original à la recherche du soleil“ făcut „în vreme de jumătate de an“ și în care nu găsise pretutindeni „decât iarnă, ger, ploaie, vânturi“. Această călătorie începută într-adevăr cu șase luni înainte, și anume în noiembrie 1869, a avut în itinerariul său și Parisul. În această privință există, însă, un document mult mai limpede și categoric și anume: în decembrie 1869 (când și Ibsen se afla la Paris) Alecsandri îi scrie din capitala Franței, colonelului Nicolae Pisoski o scrisoare din care reținem: „Sunt zece zile de când mă aflu la Paris…“ și, mai jos, „Voi ședea la Paris vreo două săptămâni, apoi voi pleca la Cannes“. Cele 12 zile pariziene ale vieții lui Ibsen se întâlnesc astfel obligatoriu cu cele trei săptămâni ale autorului Coanei Chirița.
Prezența concomitentă a celor doi eroi ai noștri la Paris pare, astfel, destul de bine demonstrată. Dar cum, în ce fel, și mai ales în care loc să se fi întâlnit acești doi vizitatori străini ai unei mari metropole, atât de deosebiți și cu relații atât de diferite? Ibsen avea atunci 41 de ani. Scrisese cu trei ani în urmă pe Brand și cu doi ani înainte pe Peer Gynt, dar la Paris era aproape cu totul necunoscut. Oricum nu i se reprezentase și nu i se tipărise nicio piesă în limba franceză. Nu vorbea curent această limbă și avea un temperament mai curând mizantropic. La Chesnais, în studiul introductiv la volumul XI al ediției sale din operele lui Ibsen, închină șase rânduri acestui scurt intermezzo parizian: „El n-a văzut probabil pe nimeni, a vizitat Louvre și câteva monumente, a fost să vadă mai ales muzeul Cluny… Și, fără îndoială, a fost la teatru. Se juca în acest moment la Français…“ și urmează lista câtorva piese aflate în acele zile în repertoriul Comediei Franceze. Alecsandri avea atunci 48 sau, după unii cercetători, 50 de ani, avea vechi și trainice relații în lumea bună a Parisului, discuta cu dezinvoltură în limba franceză și nu suporta întunericul și singurătatea.
Să se fi întâlnit cu Ibsen la teatru, unde vreun diplomat scandinav să-i fi prezentat un scriitor de teatru nordic de o timiditate rău ascunsă? Solicitând opinia în această problemă a tov. conf. univ. G.C. Nicolescu, specialist cunoscut în cercetarea vieții poetului de la Mircești, d-sa a emis o ipoteză interesantă în această privință. Noemi3, soția lui Iancu Alecsandri și deci cumnata poetului, era din familia lui Ferdinand de Lesseps, constructorul Canalului de Suez. Nu pare exclus ca, trecând prin Paris, după cunoștința făcută cu Lesseps în Egipt, Ibsen să fi vizitat salonul rudelor acestuia, unde să se fi întâlnit cu Alecsandri, cimotie exotică a întreprinzătorului Lesseps. Faptul ne apare oricum, într-una sau alta dintre ipotezele de mai sus, perfect posibil. Cercetarea ar putea fi încheiată aci. Dar ne neliniștește o altă problemă: din 1869 până în 1887 (când ar fi putut avea loc, cel mai devreme, întâlnirea cu Vermont) s-au scurs 18 ani. Dacă socotim că întâlnirea cu Vermont putea să aibă loc și în 1890, adică cu 21 de ani după încrucișarea drumurilor de la Paris, este firesc să ne întrebăm cum e posibil ca Ibsen să fi ținut atât de bine minte o întâlnire pasageră, peste care a trecut atâta vreme. Bineînțeles, la aceasta se poate răspunde că cele douăsprezece zile din capitala Franței s-au păstrat în memoria scriitorului, tocmai prin caracterul lor unic, peste care nu s-a mai suprapus imaginea unei alte călătorii într-o țară pe care Ibsen o iubea cu discreție.
O altă soluție, în această problemă, ar fi dată de cercetarea atentă a unei posibile întâlniri (sau reîntâlniri) Ibsen-Alecsandri între anii 1880-1882 în Italia, deoarece punctele de plecare nu lipsesc în această direcție. Vermont putea să uite locul indicat de Ibsen ca teatru al întâlnirii și să treacă Parisul, în loc de Roma. În acest caz, numai după cinci sau șapte ani, relatarea bătrânului nordic, încărcat de glorie, ar fi mai lesne de explicat. Formulăm bineînțeles această ipoteză cu toată rezerva, în vreme ce întâlnirea de la Paris, în datele ei mai ample, ni se pare cu mult mai aproape de verosimil. Nu credem, în niciun caz, că suntem în situația de a susține cu deplină fermitate că întâlnirea Ibsen-Alecsandri a avut loc. Dar supozițiile sunt îndreptățite și cercetările se cer a fi continuate.
Ce anume s-a petrecut în cursul acestei presupuse întâlniri este desigur de domeniul enigmelor de nepătruns. Putem să ne imaginăm însă că n-a putut avea loc decât o convorbire pe teme generale, în care povestirile lui Alecsandri despre România ar fi putut alterna cu descrierile proaspete ale lui Ibsen despre Egipt. Mai probabil pare că Ibsen a tăcut ascultându-l cu interes și amabilitate pe volubilul autor al Lăcrimioarelor. Alecsandri nu cunoștea, desigur, nimic din operele lui Ibsen și, bineînțeles, nici Ibsen pe ale scriitorului român. Este greu de crezut că Alecsandri a înțeles cândva cine este acest scriitor ursuz cu priviri aspre, pătrunzătoare. De abia în 1890, avea loc la Paris, la Théâtre Libre al lui Antoine, prima reprezentație ibseniană în limba franceză. Iar în luna august a aceluiași an, cu gândurile prinse de un trecut străin lui Oswald Alving, se stingea, la Mircești, Vasile Alecsandri.
____________
1 Cafeneaua pariziană Le Maximilien se află pe Boulevard Diderot.
2 Este vorba, de fapt, de 17 noiembrie 1869.
3 Louise Elisabeth Noémie Guillard (1831-1903) era fiica doctorului Stanislas Pierre Bernard Guillard și a Annei Nancy Darricarrère. Prin familia mamei sale, Noémie Guillard era înrudită îndepărtat cu vicontele Ferdinand de Lesseps (1805-1894), diplomat și antreprenor francez sub conducerea căruia a fost finalizat Canalul de Suez.