Una dintre cele mai cunoscute și mai prestigioase scriitoare franceze actuale, câștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură în 2022, Annie Ernaux (n. 1940) practică o scriitură autoficționară și fragmentară, biografică și intimă, aflată însă mereu la confluența cu socialul – în bună tradiție franceză –, dar și cu psihologicul (sau chiar cu psihanaliticul), pe urmele, aș zice, unei Nathalie Sarraute. Ea nu se consideră o autoficționară, declarând că materia scrisului său e însăși viața („écrire la vie“), că pentru ea scrisul e doar o chestiune de montaj al faptelor de viață, consemnate cu un soi de distanță și pe un ton neutru, de-a dreptul plat. Și totuși, scriitura (l’écriture) este, în acest caz, o punere în limbaj a factualului, ca un ecran (lingvistic) așezat peste faptul brut, așadar implicit o trans figurare, o (auto)ficționalizare. Scriitura – actul de a scrie – este, la drept vorbind, un aspect esențial la Annie Ernaux, peste faptul brut, trăit.
În anii ’60 ai secolului trecut, Nathalie Sarraute – alături de ceilalți reprezentanți ai „Noului roman“ francez (citându-i pe Proust și Joyce ca mari precursori) – vorbea despre „uzurparea personajului“ și despre spargerea narativității din romanul tradițional (personaj, intrigă, succesiune de evenimente), practicând o scriitură fragmentară și psihologică (psihanalitică) pe care a moștenit-o și Annie Ernaux. Noutatea nu e doar formală, ea este la Annie Ernaux și de conținut, inclusiv de tonalitate. Scriitoarea și-a făcut o marcă din atacarea tabuurilor sociale, din sondarea fără menajamente a interiorității și în mod special a condiției feminine. Iar punctul de plecare este, desigur, faptul biografic, cazul individual, intim – care spune ceva, de fiecare dată, despre ordinea socială, despre statu quo. Iată doar câteva teme-tabu, tratate precis și neutru, fără „rușine“ (honte) ori menajamente: violul (nenumit ca atare, în Mémoire de fille), avortul (în L’événement), moartea tatălui (în „La place“ – prilej pentru sondarea ordinii sociale, a claselor sociale, tatăl său fiind un fost muncitor în uzină reconvertit în mic comerciant de cartier; ea însăși devine, prin studii și prin recunoașterea literară, un „transfug de clasă“) sau, în Le jeune homme – aventura amoroasă cu un bărbat mai tânăr cu 30 de ani (volumul recuperează notații de jurnal din anii 1998-2000, notațiile unei Annie Ernaux cincuagenare, implicate într-o poveste de iubire cu un student din Rouen, orașul propriei sale tinereți și studenții, revizitate astfel peste timp). De altfel, toate romanele ei sunt, de fapt, o chestionare a timpului și memoriei, pe linie – cum altfel? – proustiană, dar fără percepția de clasă a lui Proust.
Ajunsă la o vârstă venerabilă, Annie Ernaux a abordat deja toate temele feminismului și emancipării feminine de astăzi, în și prin literatura ei, dar fără militantism, în schimb cu toată complexitatea (contradictorie a) vieții transpuse în scriitură. În bună tradiție franceză, ea este o scriitoare sofisticată, stilistic vorbind, literară și rafinată – aș spune că marca ei stilistică este dată de distanță (scriitura detașată, „plată“, neutră) și incisivitate (o scriitură de mare precizie, tăioasă, fără menajamente).
Apărut în 2011 și publicat în traducere românească în 2025 (Editura Trei, traducere de Mădălina Ghiu), microromanul L’autre fille/ Cealaltă fiică atinge o intensitate poetică extraordinară, inedită, aș spune, la Annie Ernaux, transformându-se, pe măsură ce avansează, într-un adevărat poem mistic. Sursa primă este, ca întotdeauna, biograficul: la zece ani, în mod accidental și neașteptat, Annie află că, înaintea ei, părinții mai avuseseră o fiică, ce murise de difterie la șase ani. În timp ce ea se joacă pe alee (în fața cafenelei-băcănie a părinților) cu o altă fetiță, frânturi din vorbele mamei către o clientă ajung la urechile ei, marcându-i, pentru totdeauna, destinul și identitatea de scriitoare. Mama îi mărturisește clientei că „cealaltă“ era „mai bună“ – o frază ce se întipărește adânc în conștiința lui Annie Ernaux și va constitui, în fond, nucleul acestui superb poem mistic, scris târziu, la 71 de ani. Cealaltă fiică devine o intensă scrisoare-confesiune către această soră necunoscută, moartă, despre care părinții n-au vorbit niciodată în prezența ei, și a cărei dispariție a fost condiția propriei sale existențe. O existență pusă și ea la încercare, fiindcă Annie Ernaux e un copil fragil și bolnăvicios, care, la cinci ani, se îmbolnăvește de tetanos (pe atunci o maladie fatală), dar scapă miraculos cu viață (spre deosebire, spune ea, de sora ei necunoscută). De aici ruptura intimă, de aici revelația misterului, de aici originea psihanalitică a scrisului ei. Iată un pasaj absolut impresionant, care explorează aproape religios sensul existenței sale: „Pentru că am fost nevoită să mă descurc cumva cu această misterioasă incoerență: tu, fata bună, mica sfântă, nu ai fost salvată, pe când eu, demonul, eram în viață. Nu numai vie, ci chiar salvată printr-un miracol.
Deci a trebuit ca tu să mori la șase ani ca să vin eu pe lume și să fiu salvată.
Mândria și vinovăția de a fi fost, într-un scop indescifrabil, aleasă să trăiesc. Poate mai mult mândrie că supraviețuisem decât vinovăție. Dar aleasă să fac ce? La douăzeci de ani, după ce am coborât în infernul bulimiei și al sângelui lunar secat, a venit un răspuns: aleasă pentru a scrie. În camera mea, acasă la părinți, am afișat această propoziție a lui Claudel, copiată cu grijă pe o foaie mare de hârtie cu marginile arse cu bricheta, ca un pact satanic: «Da, cred că nu am venit pe lume degeaba și că era ceva în mine de care lumea nu se putea lipsi.»
Nu scriu pentru că tu ești moartă. Ci tu ai murit pentru ca eu să scriu, e o mare diferență.“
Tonalitatea intensă, revelatoare, a acestui adevărat poem în proză, scris la bătrânețe, e cu totul atipică pentru scriitura neutră și distantă a lui Annie Ernaux. Ea se apropie mai degrabă de eseul biografic La chambre claire/ Camera luminoasă al lui Roland Barthes – în care Barthes reconstituie, pornind de la fotografii, viața trecută a mamei sale recent dispărute. Annie Ernaux, la rândul ei, pornește de la puținele fotografii și evocări ale surorii sale pentru a-i reconstitui ficțional scurta viață, pentru a-i da viață prin scris și, în felul acesta, pentru „a o elibera“ și a se elibera pe sine însăși de „umbra“ ei, de imaginea ei obsedantă.
Drama lui Annie Ernaux, dincolo de neînțelegerile cu mama și preferința pentru tată (deși ambii păstrează o iubire sfâșietoare, tacită, pentru fiica moartă), poartă acest nume în sociologie: transfug de clasă, distanța pe care o creează scrisul, educația și studiile în raport cu mediul de origine (temă pe care o abordează, de altfel, și mai tânărul scriitor Édouard Louis, autodeclarat discipol literar al lui Annie Ernaux). În Cealaltă fiică mai este abordată o temă importantă care o separă de părinți (în special de mamă): aceea a religiei. Pentru a o vindeca de tetanos la cinci ani, mama îi dă să bea apă sfințită (apă de Lourdes) și ulterior va face un pelerinaj în semn de mulțumire. În ce-o privește, Annie Ernaux rămâne convinsă, toată viața, că serul antitetanos e cel care i-a salvat viața, însă nu va înceta niciodată să se întrebe de ce fiica „cealaltă“, „mai bună“, nu a primit grația vindecării.
După revizitarea casei de la Lillebonne în care s-au născut, și ea, și sora ei necunoscută, Annie Ernaux închide bucla acestei scurte și intense scrisori-confesiune, răsturnând raportul inițial, într-un joc impresionant cu identitățile: „cealaltă fiică“ nu mai este sora moartă la șase ani, ci… ea însăși, în virtutea acestei distanțe aproape dureroase pe care o interpun scrisul și educația între ea și părinții săi: „Pe 7 noiembrie 1945, la trei săptămâni de la întoarcerea lor la Yvetot, au cumpărat un loc în cimitir chiar lângă tine. El a fost înhumat acolo primul, în 1967, ea, nouăsprezece ani mai târziu. Eu nu voi fi îngropată în Normandia, lângă voi. Niciodată nu mi-am dorit asta și nici nu mi-am imaginat-o. Cealaltă fiică sunt eu, cea care a fugit departe de ei, altundeva.“