- Spiritul oaselor și testamentul poeților elisabetani
După ce marea ciumă bubonică a omorât aproape jumătate din populația Europei, scheletele au început să dea iama în artă și în mentalul colectiv, aducând cu ele teme terifiante precum memento mori, Dia de los Moertos sau la Dame faucheuse. Dacă până atunci creștinii celebraseră viața, închinându-se la copilul Isus care se juca pe genunchii mamei sale, odată cu Dansul macabru (1493) al lui Michael Wolgemut ori cu Cavalerul, moartea și diavolul (1513) al lui Albrecht Dürer, oasele morților le vor aminti că destinul omului este să trăiască în umbra neantului, consumat de angoase și bântuit de întrebări.
În iureșul invaziei de spectre și spaime și-a făcut apariția un motiv literar marginal, erudit și nomad, timid și sepulcral, care va ajunge peste secole instigatorul ocult al rezistenței prin literatură în fața oricărei dictaturi. Este vorba de „spiritul oaselor“, motiv a cărui emergență o datorăm poeților elisabetani, care au făcut din spright of bones o prelungire a sinelui, un fel de instanță spiritistă prin care morți le vorbesc celor vii. Ca un exemplu, John Milton pomenește în poema On Shakespeare de „relicvele sacre“ ale marelui Will, întrebând retoric de ce „oasele lui onorate“ ar avea nevoie de monumente de marmură câtă vreme stau îngropate „sub o piramidă de stele“. Tot ca o echivalare între „spiritul oaselor“ și faima postumă vorbește de oase și marele Will, el arătând că spiritul lor „ține lumea în uimire (kept the world in awe)“, în vreme ce trupul, exemple fiind Cezar și Alexandru cel Mare, rămâne doar țărână și lut, bun doar să „astupe găurile unui butoi de bere“ sau „o spărtură în zid“. Și tot în Hamlet (V, 1), vorbind de oasele lui Yorick, Shakespeare nu se limitează, cum îndeobște se crede, la tema memento mori, ci pune în raport de echivalență ceea ce au de spus oasele unui mort și viața lui. În cazul lui Yorick, cândva bufon al regelui (jester of the king), dintr-o viață trăită în desfătare și amuzament nu au mai rămas decât niște oase mute, aruncate de gropari. Căci, în viziunea poeților elisabetani, doar oasele eroilor pot vorbi, spiritul și faima lor „îmbogățind cerurile de sus“, cum o spune Walter Raleigh într-un Epitaf.
Motivul „spiritul oaselor“ nu ar fi fost prezent în epoca elisabetană fără traducerile din poeții latini. Aici au găsit Marlowe, Milton, Raleigh și alți „școlari ai nopții“ încrederea că spectrele pot da iama printre cei vii sau cum o spune Marlowe, într-o traducere din Ovidiu: „Inima multor creștini va tremura de frică/ Sunetul îngrozitor al trâmbiței când vor auzi./ Oasele moarte vor fi atunci rostogolite în sus și în jos,/ În fiecare oraș și în fiecare sat“ (1).
Tot în scrierile poeților latini descoperă poeții elisabetani relația dintre o viață eroică și acest „spirit al oaselor“, căci „după moarte toți oamenii își primesc dreptul./ Atunci, deși moartea îmi scormonește oasele în focul funerar,/ Voi trăi și, pe măsură ce ea mă trage în jos, eu voi urca tot mai sus“ (2).
Un motiv conex este cel al blestemului „oaselor neîngropate“, o imprecație despre care Walter Raleigh spune că lasă oasele să aibă odihnă până ce cel blestemat „nu se lipește de ghinion și de o ireparabilă pierdere“ (3). Din „spiritul oaselor’ și din blestemul lor, poeții elisabetani au confecționat stindard național, ilustrând lupta lor antipapală. Au fost ajutați, din nou, de poeții latini, mai exact de Vergiliu și de pasajul din Eneida cunoscut ca blestemul Didonei murind: „Din cenușa oaselor noastre s-o ridica cândva, răzbunătorul (exoriare aliquis nostris ex ossibus ultor)/, prin foc și sabie trecându-i pe romani, acum ori mâine, oricând veni-va-le sorocul./ De-acuma, pururea să stea împotrivă două țări: țărmuri contra țărmuri, val contra val, armii contra armii, să se caute și să se înfrunte neîncetat, ei și urmașii urmașilor lor“ (4).
- Ex ossibus ultor și tezaurul ocult îngropat pe Golgota
Asumat ca slogan mobilizator de Biserica anglicană după autocefalia ei, versul ex ossibus ultor era menit să amintească de „spiritul oaselor“ martirilor englezi, cel mai ilustru fiind William Tyndale, Apostolul Angliei protestante, ars pe rug de papistași pentru traducerea Bibliei în limba engleză. Se sintetiza astfel, într-un singur vers, blestemul celor morți și tot efortul de emancipare a Noului Albion de sub tutela Romei. Sintagma belicoasă va trece Canalul și va ajunge în Revoluția franceză ca un slogan mobilizator, de răsturnare a oricărei tiranii. De aici, ex ossibus ultor se va răspândi în imageria multor organizații secrete care au activat pe frontul unui naționalism ocult. De exemplu, ex ossibus ultor apare pe steagul Eteriei și, augmentat de emblema skull and bones (craniul pe două oase încrucișate), în imageria secretă a masoneriei. Dacă la gradele inferioare, skull and bones, este arătat candidatului în camera de reflecție ca un îndemn de scrutare a propriei vieți, un fel de memento mori cu efect meditativ, la gradele înalte, simbolul poartă un cu totul alt înțeles. De pildă, la gradul 30, de Cavaler Kadosh, craniul și oasele încrucișate sunt prezentate ca un simbol al morții omului imperfect și ca o șansă a renașterii lui prin inițiere, când candidatul iterează mitul ințiatului suprem, Hiram Abiff, maestrul mort și renăscut în fiecare dintre adepți. La gradul 18, de Cavaler Rozacrucian, amfibologicul skull and bones are cu totul alte conotații, el figurând aici tezaurul de sapientialitate îngropat pe Muntele Calvarului (calvaria, în lat., ’craniu’) sub crucea care a umbrit cultele de mistere și i-a îngropat pe zeii păgâni.
Ecourile belicoase ale versului ex ossibus ultor le regăsim, mereu însoțite de emblema tête de mort, și în imageria masoneriei de rit francez. Aici, tête de mort ajunge ca un simbol eminamente politic, un îndemn la revoluția planetară şi la moartea oricărei regalităţi. Vorbind despre exemple, istoricii francezi (5) amintesc de corpul de cavalerie cunoscut ca les Hussards de la mort, un escadron format în vremea Revoluției franceze prin decretul Adunării Naționale din 12 iunie 1792. Cei cca 200 de voluntari trebuiau să poarte, se spune în decret, o uniformă ce avea cusută pe mantaua îmblănită și pe geanta de postav (sabretache) un craniu peste două oase încrucișate. Și iată cum, din „spiritului oaselor“, cândva cântat de poeţii elisabetani, emblema ajunge instrument revoluționar. De aici încolo, ea va străbate toate revoluţiile antimonarhice, încurajându-i pe toţi cei care vor striga cu sabia sau cu pana în mână: „Vivre libre ou mourir!“.
Chiar dacă a avut o existență efemeră, brigada husarilor morții demonstrează legăturile oculte dintre Revoluția franceză și masoneria engleză și, ce este mai interesant, dintre Revoluția franceză și carbonarismul italian. Conform istoricului G. J. Chaduc (6), ofițeri și soldați din escadronul de husari francezi au migrat în timpul represiunii thermidoriene dincolo de Alpi, intrând în organizația secretă a carbonarilor italieni și legând de simbolistica oaselor încrucișate speranța făuririi unei Italii libere și unificate sub guvern republican.
- Încotro privea husarul de pe acoperiș
Nu întâmplător, Jean Giono, autorul romanului Husarul de pe acoperiș (1951), își face eroul, pe Angelo Pardi, colonel de husari și membru al societății secrete a carbonarilor italieni, organizația care a alimentat cu idealuri antimonarhice toate revoluțiile din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Revenit în Franța natală, Angelo îi mărturisește cu regret mamei sale că de când a părăsit Italia nu face decât să fugă din fața istoriei: „Fugind, mereu fugind“, și lăsând în urmă idelurile de tinerețe: lupta pentru o Italie unificată și eliberată de stăpânirea franceză. Și în Carbonaria italiană, unul dintre simbolurile ei importante a fost testa morta, capul de mort așezat pe două oase încrucișate, simbol pe care adeptul trebuia să depună jurământul lui de credință, ca un semn al ascultării spiritului oaselor poporului său. În romanul lui Giono, revoluția dă prilejul și unei interesante alegorii, ea fiind imaginată pe fundalul acțiunii romanești ca o epidemie de holeră ce bântuia deopotrivă Franța și Italia, prevestind sfârșitul vechilor regimuri monarhice.
Ca orice societate secretă, carbonarii italieni și-au ascuns rădăcinile în mit, spunând (7) că organizația lor se trage din garda pretoriană a Regelui Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare, familia dinastică rămasă în istorie prin alianța ei cu Hanibal, din vremea războaielor punice, când toți urmăreau distrugerea Romei. Și iarăși dăm peste blestemul Didonei… Căci, răzbunătorul de care vorbește profetic Vergiliu nu este decât Hanibal, aşa cum spune încă din secolul al IV-lea Servius Grammaticus în comentariul lui la celebrul poem vergilian (In Vergilii carmina commentarii, I, 625).
Carbonarismul italian a fost exportat prin frățiile de arme în țările din jur, în Portugalia, Grecia şi în Balcani, cu tot cu lozincile lui belicoase și cu chemarea la trezirea conştiinţei naţionale a popoarelor asuprite. În Grecia, de pildă, carbonarii au participat la constituirea Eteriei (Philikí Etairía – Societatea prietenilor), organizația secretă ce a inițiat revoltele din Peloponez până în Serbia și Țara Românească, de eliberare de sub jugul turcesc, revolte purtate sub sacrosanctul vers ex ossibus ultor. Se cere amintită aici și supoziția lui Nicolae Iorga (8), că Tudor Vladimirescu a fost inițiat în Eteria de Iordache Olimpiotul, aromânul cunoscut în Serbia drept Kapetan Jorgać, figură emblematică a revoluțiilor din Balcani.
- Trivializarea lui Freud
Din clarobscurul lojelor sloganul revoluţionar ex osibus ultor va fi scos la lumină și bagatelizat de Freud. Psihologul l-a curăţat de orice context revoluţionar şi l-a prezentat ca pe un caz de obsesie erotică, ilustrând cum uitarea se poate transforma în răzbunare şi inconștientul într-un martor incomod. Freud a redat (9) cazul unui tânăr coreligionar, evreu vienez ca şi el, care l-a rugat să completeze expresia Exoriar(e) nostris ex ossibus ultor (Eneida, IV, 625), tânărul uitând de lexemul aliquis (cineva) din versul vergilian. Freud a interpretat suprimarea ca pe o amintire ecran ce ascundea spaime îngropate în subconștient. Pentru a le scoate la iveală, i-a cerut tânărului să facă asocieri libere la cuvântul aliquis și a obținut termenul liquid, cu varii trimiteri la vieţile sfinților din calendar, vieți în care „lichidul“ apărea în mod explicit. De pldă, din viața Sf. Januarius, tânărul ştia că sângele lui solidificat se păstrează în fiolă într-o biserică din Napoli şi se lichefiază singur la o anumită sărbătoare, o dată pe an. Aparent fără nicio legătură, tânărul ajunge să spună că prietena lui lipseşte de la cursuri. Imediat, Freud a asociat obsesia tânărului pentru lichid-sânge-calendar cu lipsa menstruației şi cu temerea unei sarcine nedorită. Dar dincolo de psihanaliza lui Freud rămâne ciudatul interes al unui tânăr evreu pentru cuvintele Didonei murind, cuvinte la care tânărul a adaugat și asocierile lui cu „un anume general – Garibaldi, dacă nu mă înşel“ (10). Acest general, în timpul ocupaţiei franceze ar fi asistat la minunea lichefierii sângelui Sfântului Ianuarius, spunându-i preotului napoletan că minunea e foarte importantă pentru soldaţii lui. Este vorba aici, desigur, de revoluţionarul Garibaldi, cel care s-a alăturat societăţii secrete a carbonarilor italieni şi, în februarie 1834, a participat la insurecţia mazziniană din Piemont. Dar cum și de ce a ajuns un tânăr evreu la acest neaşteptat interes pentru Garibaldi și la blestemul Didonei?
Despre Freud se spune că ar fi făcut parte din loja Viena a Ordinului B’nai B’rith (Fiii legământului), o co-masonerie evreiască dedicată unei game largi de eforturi umanitare și de combatere a antisemitismului. Şi chiar dacă B’nai B’rith a negat mereu apropierea de masoneria regulară, nu se poate uita că printre cei 12 fondatori care au legalizat ordinul în 1843 la New York mulţi au fost francmasoni (11). Prin această conexiune se prea poate să se fi întâlnit interesul lui Freud cu cel al tânărului evreu „cu pregătire academică“, cel care își amintea de Garibaldi, dar uita un cuvânt din blestemul Didonei.
- Urmele lui ex ossibus ultor duc până în comunismul românesc
Cum vom vedea, blestemul Didonei a ajuns pe căi oculte, cu tot cu contextul lui revoluționar, până în comunism. S-a folosit de el G. Călinescu, atunci când a scris Scrinul negru (1960), roman care, în mod neașteptat pentru bineștiutul său oportunism, nu a primit timp de patru ani aprobarea cenzurii, autorul fiind suspectat de legionarism și decadentism.
Încă din 1944, Călinescu a trecut cu cărți și cu bagaje de partea comunismului, blamând în „Tribuna poporului“ (1944) partidele istorice sau lăudând în „Contemporanul“ (1956) „Omul nou“. Asta nu l-a scutit ca pe 19 octombrie 1959 să i se deschidă o operațiune informativă, Securitatea bănuind, așa cum îi spune Demostene Botez unei surse, că „romanul [Bietul Ioanide] reprezintă o apologie a mișcării legionare“. Panicat, Călinescu a apelat la Sadoveanu să-i mijlocească o întâlnire cu Gheorghiu-Dej pentru explicații și clarificări. Întâlnirea a avut loc pe 2 martie 1960 în prezența lui Leonte Răutu (alias Lev Oigenstein), pe atunci șeful Secției de Agitație și Propagandă a C.C. al. P.M.R. Din stenogramă (12) reiese că i s-a recomandat romancierului să rescrie Bietul Ioanide, carte depre care și Dej spune că e suspectată de legionarism. Mai mult, Dej îl persuadează pe autor să-și facă autocritica în public, recomandând ca „Același Călinescu să se ridice împotriva aceluiaș(i) Călinescu din 1952“. Mai mult, Dej afirmă că a citit romanul și chiar „am făcut adnotări pe partea citită. Am spus ce este bine și ce este rău“. Urma ca romancierul să-și însușească notele și să își pună și cenușă în cap. La schimb, Călinescu a avut curajul să ceară întoarcerea lui la catedră pentru a-i „educa pe cei tineri“ în spiritul omului nou. În fine, întrevederea se termină cu o morală exprimată în termeni jdanoviști de Leonte Răutu: „Nu poate exista literatură fără politică.“
Dar Călinescu nu va respecta întru totul recomandările lui Dej. În noul său roman, Scrinul negru (1960), el nu scrie pentru „vulg“, cum îi recomandase liderul comunist, ci introduce un simbol încărcat de conotații erudite, parcă anume ales pentru o mână de cunoscători. Vorbim aici de secvența în care bibliofilul Hagienuș își dă foc „Ca să renască din propria lui cenușă“, cum concluzionează sibilinic arhitectul Ioanide. Hagienuș este în roman un alter ego al vechiului Călinescu, mare colecționar și posesor al unei comori de hârtie, așa cum și Călinescu a fost, el colecționând până mai ieri „bogate și rare biblioteci de ocultism“. Cât despre renașterea din propria cenușă, aceasta ascunde o trimitere la versul vergilian, arătându-l pe noul Călinescu gata să rupă legăturile cu grupul „autorilor decadenți“ și să se alăture comunismului revoluționar. Unde mai pui că împotriva „autorilor decadenți“, Securitatea lui Nicolschi și Propaganda lui Leonte Răutu începuseră o vastă operație de demascare, acțiunea purtând numele pompos de „Reconsiderare a moștenirii culturale“.
La data întâlnirii cu Dej, Călinescu nu era membru de partid, abia peste doi ani, în 1962, el făcând cererea de primire. Dar nu la fel de distant era el de masonism, de ceea ce Călinescu a numit „marea asociație kabbalistică cunoscută în Europa sub numele de Masonerie“ (13). Prima lui trecere printre coloane s-a întâmplat la Timișoara, în Loja Lumina, în anul 1928, atunci când, tânăr profesor de română și de latină, a fost detașat la Liceul C. Diaconovici Loga. Curajul de a apela la „spiritul oaselor“, tocmai acum, când era bănuit de „decadentism“ poate fi pus pe credința larg răspândită că până și Lenin a fost francmason. Cu toată acțiunea de negare a Partidului Comunist Rus, care avea nevoie de eroi fără pată, istoricii (14) spun că Lenin a fost făcut mason în țara cantoanelor, el ajungând la gradul 31, de Marele Inspector Inchizitor Comandor, în loja elvețiană Artă și Muncă.
Dar dacă apartenența lui Lenin poate fi problematică, nu la fel este cazul cu apartenența unor înalți membri din aparatul de partid și de stat al României. Pentru ei și pentru fraternitatea lor a riscat Călinescu, împănându-și noul roman cu simboluri oculte. Unul a fost C. I. Parhon, „ales“ după abdicarea forțată a Regelui Mihai șef al Prezidiului Republicii Populare Române, adică, formal, primul om în stat. Ca în cazul lui Lenin, există și aici o mică pată în biografia lui, Parhon a fost francmason și a activat până în toamna lui 1944 în Loja Lanțul de Unire din Orientul București. În numita lojă mai activau academicianul Horia Hulubei, scriitorul Victor Eftimiu, politicienii Mihai Ralea și Mihail Ghelmegeanu, toți trecuți cu arme și cu bagaje în tabăra regimului totalitar.
Un alt mason notoriu prezent prin toate „comitetele și comițiile“ noului regim a fost Mihail Sadoveanu: președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, președinte al Uniunii Scriitorilor, al Consiliului Științific al Academiei, al Comitetului Român pentru Pace etc. Într-un cuvânt, un semizeu al regimului comunist. Ei bine, și Marele Maestru Federal al Francmasoneriei Române Unite (între 1934 și 1937) s-a folosit de conotațiile antimonarhice și revoluționare ale versului vergilian. Și unde?, într-un roman aparent cuminte, cu acțiunea plasată în secolul al XVI-lea, Nicoară Potcoavă (1952). Înaintea morții, eroul lui Sadoveanu spune „Făcutu-mi-am datoria ce aveam… acuma pot să mor. Din sîngele meu va crește răscumpărarea, cum crește grîul dintr-o sămînță. Nu voi pieri întreg. Rămîneți cu bine și aduceți-vă aminte de mine“.
Interesant este faptul că pasajul acesta cu trimiteri oculte a fost purtat prin revistele literare ca un mare „succes al literaturii noastre“ (v. „Gazeta literară“, Nr. 51/22 dec. 1955). E ca și cum până și culturnicii raionali știau despre „spiritul oaselor“ și de datoria pe care cei vii o au de îndeplinit.
______________________________________
1 Ch. Marlowe, The Complete Poems and Translations, Penguin Books, 1973, p. 19.
2 Idem, p. 135.
3 The Poems of Sir Walter Raleigh, Collected and Authenticated, with Those of Sir Henry Wotton and Other Courtly Poets from 1540 to 1650, London, G. Bell & Sons, 1885, p. 51.
4 Vergilius, Aen., IV, 622-629 (trad. aut.).
5 G. J. Chaduc, Les Hussards et la France, ouvrage collectif coédité par le musée de l’Armée et les éditions Complexe, Paris, 1993.
6 Idem, p. 42.
7 G. de Castro, Il Mondo secreto, vol. VIII, Milano, G. Daelli e C., 1864, p. 25.
8 A. Oțetea, Tudor Vladimirescu și revoluția de la 1821, Ed. Științifică, București, 1971, p. 156.
9 S. Freud, Psychopatology on Everyday Life (1901), trad. A. A. Brill, New York, Macmillan Co, 1914, p. 17-27.
10 Idem, p. 21.
11 Ed. E. Grusd, B’nai B’rith; the Story of a Covenant, New York, Appleton-Century, 1966. p. 12-13.
12 L. Betea, Stenograma discuției dintre Gh. Gheorghiu-Dej și G. Călinescu, în „România Literară”, Nr. 11/ 19 martie 2003.
13 G. Călinescu, Originile Masoneriei, în „Jurnalul literar”, nr. 48/26.11.1939, p. 4.
14 Oleg Platonov, Ternovyi venetus Rossii. Tainaia istoriia Masonstva: dokumenty i materialy, Ob. II, Moskva, Russkii Vestnik, 2000, p. 41.