Unul dintre cele mai prețioase volume pe care Biblioteca Facultății de Litere le posedă este un exemplar al Bibliei tipărite în vremea lui Șerban Cantacuzino și la inițiativa acestuia, la București, în 1688. Răsfoindu-l, poți găsi însemnări ale proprietarilor și ale cititorilor, urme din care să refaci decorul unor povești din planul secund al istoriei.
Fișele bibliotecii atestă că exemplarul este întreg. În realitate, filele care conțineau Apocalipsa lui Ioan și Rugăciunea lui Manase au fost rupte fără ca cineva să bage de seamă. Cartea a păstrat legătura veche, prețioasă, din piele, cu ornamente aurite din perioada brâncovenească, prezentând crucificarea lui Hristos pe prima copertă și, respectiv, Maica Domnului cu Pruncul, pe tron, înconjurată de îngeri, pe cea de-a patra. Ambele prezintă un chenar dublu, fin, format din elemente vegetale, cu flori de crin în colțuri.
La jumătatea secolului al XIX-lea, Biblia noastră, aflată la Iași, a fost cumpărată de un oarecare Vavică Popovici cu 41 de lei. Prețul era corect, cam atât se plătea pe atunci pentru o Biblie, în lei vechi. După 1867, când leul a devenit moneda națională a României, Eminescu dădea, tot în Iași, 170 de lei anticarului Israel Kupermann pentru un exemplar din Divanul lui Dimitrie Cantemir.
Un secol mai devreme, în 1744, volumul fusese vândut de Constantin postelnicul logofătului Ștefan, tranzacția fiind, se pare, o serioasă o afacere de familie: „Această Blibie îm iaste și mie dă la părinți și am vândut-o dumnealui Ștefani logofăt în taleri 17 și cu voia mea și cu voia mamii, ca să fie pentru treaba dumisale, septembrie 15 d. 7253, Costandin postelnic văr.“ (IIr)
Care era această familie și cum ajunsese Biblia la ei, ne lămurim urmărind mai departe în timp firul poveștii, cu următoarea însemnare: „Această Biblie este a Predii vel căpitan za dărăbanți, dată de Șărban voivod Cantacuzino. Și perindu Preda vel căpitan, și nerămâindu-i cucon, au rămas la fratele dumnealui, Papa Proroceanul. Și întâmplându-să acum moarte și Papii postelnic și nerămâindu-i cucon nici lui, aflatu-mă-am ieu, Drăghici postelnic Bălăceanul, fiindu dântr-acestu neam, văr primarea, o am luat, lui am plătit doao serindare cu taleri 15 la luna lui fevruarie, 20. Și am scris ieu, Drăghici postelnicu, mâna mea aice. Eu, Drăghici postelnic, Bălăceanul, leat 7210.“(VIIr)
Biblia de la Litere a fost așadar unul dintre foarte puținele exemplare (din cercetările mele, singurul) dăruite chiar de domnitorul Șerban Cantacuzino. Aceasta trebuie să se fi petrecut între septembrie și octombrie 1688, adică între momentul în care Biblia a ieșit din tipar și cel în care Șerban Cantacuzino a murit.
Preda Proroceanul, cel care a primit-o, este o figură cunoscută a vremii. Din cauza lui, a eșuat complotul orchestrat de Constantin Cantemir pentru a-l detrona pe Brâncoveanu: „și încă și alt lucru le-a stricat lor: portul cel nemțesc (sau să zic nebunesc) ce-l purta Preda din Prooroci, că avea chică nemțească, numai legată sus supt ișlic și cizmele cele nemțești cu pinteni lungi ce le purta; căruia i-au luat ișlicu înaintea vizirului și a altor mari întru adevărată mărturie, precum că au fost cu nemții, când cu Bălăceanu au stricat Țara Rumânească și acum iar de la nemți vine.“ (Cronici Brâncovenești, Ed. Minerva, 1988, p. 258). După cum se știe, Brâncoveanu liniștește suspiciunile turcilor cu pungi multe, iar Preda este adus la București, împreună cu complicii săi, Staicu paharnicul, Preda Milcoveanul, Iacșa și Hațaghi, cu mare pompă, într-un simulacru de înscăunare în care călăul „cu un ciomag mare în mână de veniia înaintea lor în chip de postelnic mare“, iar pe ei „îi ducea călărașii de Țarigrad de supțioară și împiedicați în fieară și cu mâinile în cătuși“ (Ibid., p. 259). După o scurtă detenție la Snagov în care Preda și Staicu au fost torturați pentru a devoala numele tuturor complicilor, sunt amândoi spânzurați, Preda la Rușii de Vede, în zi de târg, iar Staicu în Târgu-de-Afară al Bucureștilor. În context, darul pe care Șerban Cantacuzino i-l face nu este inocent, ci întărește rolul important pe care el îl avea de jucat în planurile politice ale domnitorului zădărnicite de moartea lui, mai mult sau mai puțin firească.
În fine, dacă ar fi să îl credem pe Drăghici, după toată tărășenia, Biblia noastră ajunge la Papa Prooroceanul. În fapt însă, cred că ea a fost de la început un bun comun al celor doi. Chiar Preda notează că frate-său este cel care a legat exemplarul cu eleganta copertă ajunsă până la noi: „Această carte au dat-o Io Șărban Voievod Predii căpitanului de dorobanți Proroceanului și au legat-o a sa frate-său Papa, cu a lui cheltuială. Preda vel căpitan Proroceanul.“ (424 -428). Ceva mai încolo, semnează pentru amândoi: Preda vel căpitan i brat ego[și fratele meu, tr..n.], Papa Proroceanul.
Despre Papa Proroceanul, care își scrie doar numele pe câteva file, nu știm mare lucru, probabil fiind mai potolit decât frate-său. Acum măcar putem stabili anul morții lui, începutul lui 1702, când Drăghici i-a plătit sărindarele.
Nici postelnicul Drăghici Bălăceanul, cel care moștenește cartea, nu pare să fi avut o viață spectaculoasă. Era fiul lui Pătrașco Bălăceanu, frate cu Badea Bălăceanu, zis Ușurelu, și rămas în cronica lui Neculce pentru că a ajuns într-o singură zi de la București la Iași spre a împiedica iminenta execuție a boierilor Iordache și Toma Cantacuzino. Drăghici a parcurs, aparent în liniște, treptele boieriei, fiind vornic de Târgoviște, mare pitar și mare postelnic, așa cum îl găsim la 1702. Moare, vorba Scripturii „după frumoase bătrâneți și sătul de zile“, în 1730. Probabil Constantin, cel care îi vindea în 1744 cartea vărului său, era fiul lui.
Ce mai aflăm despre acest anodin postelnic din cartea noastră e că era un cititor și încă unul destul de priceput. În câteva locuri face mici remarci pe marginea textului și câte un semn ce stilizează un Yad. Cum notele sunt dispuse fără niciun fel de ritmicitate, nu par a indica etape de lectură, ci, mai degrabă, locuri care i-au atras atenția: o secvență din Exod și un pasaj din Is. Sirah care scot în evidență o filosofie de viață prudentă și contemplativă mult diferită de cea cunoscută îndeobște ca fiind a Bălăcenilor. De asemenea, lângă trei versete din Isaia, unde, în mod tradițional, textul este interpretat în cheie tipologică, adică trimițând la figura lui Hristos, scrie: Hristos sau pentru Hristos, dovedind, cum ar spune Dosoftei, că era „dăruit de la Dummnedzău cu priceapere să citească și să tâlcuiască“.
În afară de el, pe carte au mai scris doi cititori. Unul, care îmi pare proprietarul din secolul al XVIII-lea, evidențiază câteva scene biblice notând pe margine numele protagonistului sau ceea ce astăzi am numi cuvinte-cheie: Pintru Avesalom (2Regi: 18), Pintru Ilie, Ilie (2Regi: 17-18), Pintru jertfe (4Regi, 1), Pintru fecior (Is. Sirah: 30).
Aceste însemnări, peste care ai trece ușor cu vederea, dau seamă despre două tipuri diferite de abordare a textului biblic. Postelnicul Drăghici este aplecat către o lectură etică și către problematizare teologică, ilustrate în epocă, la nivel înalt, de Dosoftei, Antim Ivireanul sau Nicolae Milescu. Celălalt caută în mod vădit memorabilul, spectacolul narativ pe care textul biblic îl oferă uneori. Avem astfel un exemplu viu al felului în care gustul epocii se schimbă de la sfârșitul secolului al XVII-lea până în a doua jumătate a celui următor. Prima lectură are în vedere secvențe mici de text, marcând câte un verset sau două, alese în funcție de interesele teologice ale cititorului; ce-a de-a doua ia în considerare narațiuni întregi întinse pe capitole, ceea ce poate consuna cu tendința, pe măsură ce ne apropiem de perioada premodernă, de a face o lectură mai curând extensivă a Scripturii.
Cel de-al treilea cititor al Bibliei de la Litere doar a împrumutat-o. Badea copilul, căruia îi datorăm câteva însemnări, era fiul lui Papa Buicescul, și acesta din urmă implicat cândva într-un complot eșuat, îndreptat împotriva lui Șerban Cantacuzino. Tânărul era nepotul lui Preda Proroceanul și, cumva, făcut din același aluat: „Cu dumnealui Preda căpitanul Prohoroceanul în toată streinătatea de i-am slujit pân’ ce s-au petrecut […]“, scrie pe ultima filă a Predosloviei (din păcate, însemnarea este incompletă, întrucât fila este ruptă). Tot el consemnează cu reverență, în 1796, moartea mătușii sale, Mara Proroceanul, ceea ce ni-l arată ca foarte apropiat familiei.
În ciuda tinereții sale tumultoase, documentele vremii nu îl rețin decât într-un act de proprietate pomenit ca mare spătar împreună cu tatăl său. Peste ani, îl găsim în Biblia de la Litere așezat și dornic de lectură: „Să să știe de când au fost această Biblie la mine, di am citit pă ia eu, care voi iscăli aice leat 72[…].Scris-am eu, Badea care am fost, Diicul Buicescul vel spătar“ (V).
Vocea acestui tânăr se amestecă printre ițele unui veac în care, ca acum și ca întotdeauna, era greu să deosebești binele de rău. Vocile celor de demult sunt ca notațiile muzicale bizantine: semne cantitative, care marchează distanța dintre sunete, semne de durată, uneori de agogică (intensitate) și dinamică; însă melodia pe care ele o descriu depinde, până la urmă, de urechea celui care le citește. Oamenii care au scris aici au rămas în secundar pentru istoria cea mare. Gesturile lor mândre, uneori prostești, dorința de a aparține unei scene politice importante, marele vis al independenței față de Imperiul Otoman, au rămas, iată doar în câteva fragmente de cronică și, de ce nu, între coperțile unei Biblii căreia îi lipsesc ultimele pagini.