După două volume care au impus-o în atenția criticii și a publicului (Cactusul de la etajul doi, 2022 și Strada mansardelor părăsite, 2024, pentru care a primit Premiul Cezar Ivănescu, acordat de Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor), Maria Grădinaru revine cu Cioburi și delicatese, o carte apărută tot la Editura Neuma, ca și precedentele.
Maria Grădinaru este o poetă a empatiei și a seducției. Ea impresionează prin emoția necontrafăcută și prospețimea candorii sale. Dacă primește fie și o lacrimă pe zi, cactusului îi este destul să înflorească. Așa cum o ceașcă de cafea, refăcută din cioburi, poate păstra aroma prețioasă a conținutului său. Volumul acesta, al cincilea al Mariei Grădinaru, editat în 2026, este și cel mai valoros din câte a publicat, într-un curs, indiscutabil ascendent, al creației sale.
Ioana Diaconescu, scriind despre Strada mansardelor părăsite, considera că poemele din carte „se completează armonic, îmbogățesc și întregesc autonomia universului liric în raport cu expresivitatea limbajului“ și că ele ar fi „rodul acumulării unor stări interioare intense care au redeșteptat în suflet“. Iașiul literar de astăzi are privilegiul de a oferi cititorilor versuri inspirate ale unor poete precum Cristina Chiprian, Gabriela Chiran, Indira Spătaru, Carmelia Leonte, Caliopia Tocală, Bianca Pavăl și altele (cer iertare celor omise doar din rațiuni de spațiu sau lacune de memorie). În acest peisaj, dinamic și ofertant, Maria Grădinaru are un loc important și, dacă materia nu poate să se ridice asupra gîndului care l-a inspirat pe meșter – Materiam superabat opus, scria cu îndreptățire nemuritorul Ovidius – ceașca, prefăcută accidental în cioburi, nu va putea să impieteze eminența aromei ce s-a ridicat din ea. O cafea, băută la Iași, va prevala, prin simplul ei deliciu evanescent, și se va impune oricărei senzații tactile, terestre și dezirabile.
Poezia Mariei Grădinaru transcende orice ar putea să se instaureze compulsoric. Legile, cutumele, obișnuințele, comoditățile morale nu au curs în raport cu suprema valoare și expresie a libertății care este exclusiv iubirea. Pereat mundus fiat… ar parafraza poeta cioburilor și delicateselor. Recipientul se va destructura, ca orice construct teluric, chiar și lichidul conținut se va risipi între fisurile apărute în urma sfărîmării inexorabile. Va rămîne însă etericul parfum, dovadă inefabilă a sentimentului. Ea, dragostea, va birui asupra reziduurilor destinate, asumat, nimicirii.
„Poezia Mariei Grădinaru, din acest nou volum, pulsează între fragilitate și luciditate, între intimitatea confesiunii și deschiderea către un orizont mai larg, aproape metafizic“, scrie în cuvîntul bine cumpănit de însoțire Adrian Alui Gheorghe. „De la tensiunile interioare din „ultimul tango“ la deschiderile metafizice din „matrix“ și până la intimitatea profundă din „poem pentru tata“, textele explorează limitele ființei și posibilitățile ei de vindecare. Într-un limbaj direct și sugestiv, – scrie empatic exegetul – aceste poeme se adună ca o meditație sensibilă asupra identității, unde fragilitatea devine forță, iar iubirea – singura certitudine“.
Ce-i drept, Maria Grădinaru scrie simplu, elocvent și nu lasă loc echivocului. Dragostea este (pereat mundus) singura menită să existe în eternitate, după ce neantul va înghiți persoane și lucruri: „cum să ieşim din întuneric/ mă întrebai// cu o mână legănai lumina/ cu cealaltă fotografiai dragostea// adoram nebunia aceea/ care părea că ține totul în echilibru// ştiam că dincolo de ea/ nu mai era nimic// nu voiam să se termine/ dar sfârşitul era acolo/ râdea alături de noi“.
Poeta are momente de descurajare – depresia face parte din viață – „poeziei mele/ îi este suficient/ doar un sms/ ca să ajungă la tine// un drum foarte scurt/ dar mă întreb/ la ce bun// de salvat nu mai vreau/ să salvez pe nimeni// nici măcar pe mine“. Ezitarea firească se topește însă de fiecare dată cînd certitudinea esențială, iubirea, există și biruie, se impune din nou: „vreau să rămân/ în brațele tale/ să locuim împreună/ liniştea aceasta/ care face/ să nu mai existe nimic/ în afară de noi“.
Asemenea versuri, înainte de a fi patetice au o forță afirmativă care le impune și le oferă credibilitate deplină. Maria Grădinaru scrie o poezie de dragoste intensă și exclusiv a dragostei, cea irepresibilă, eternă, de neînvins.