Ioana Celibidache, pictoriță și scriitoare, îi dedică lui Sergiu Celibidache treizeci de scrisori care constituie volumul Sergiu, altfel… Scrisorile adună amintiri din viața de cuplu a celor doi, dar și din marasmul unor vremuri de război, în care creația artistică era încununată de realizări sau confruntată cu deziluziile unei lumi în derivă.
Scopul principal al acestui periplu memorialistic este acela de a arăta că între om și artist nu au existat frontiere sau distanțe. Asta înseamnă că pentru Sergiu Celibidache scena și viața personală nu doar că interferau, ci formau o permanentă simbioză intelectuală și profund umană. De altfel, dintr-o mărturisire a acestuia aflăm că „muzica… e o devenire, e ceva care se naște, crește, ajunge la un punct de maximă expansiune și moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca oricare activitate omenească“ (Sergiu Celibidache).
Între tinerețea dirijorului, marcată de exilul prelungit în diferite orașe europene, devenite adevărate tranșee în timpul conflagrației, și maturitatea plină de ferment intelectual-artistic, manifestat pe scena unor orchestre de prestigiu, se desfășoară o întreagă istorie marcată de lipsuri sau decepții, de împliniri sau momente de glorie. Încă de la început, într-o notă relaxat-jovială, prezentă în majoritatea epistolelor, autoarea mărturisește că a trăit alături de dirijor ,,o dragoste cu năbădăi“, plină de o „fericire tumultuoasă, vulcanică“. Din alte rânduri aflăm că, dincolo de masca unei aparente rigidități profesionale, se ascundea sau germina o memorie spectaculoasă, simfonică de-a dreptul, dezvăluită mai ales în timpul sau în febra concertelor: „Milioane de note erau întipărite în memoria lui, și nici cea mai timidă notă sau virgulă nu și-ar fi permis să se strecoare acolo unde nu i-ar fi fost locul“. Astfel, este evocată atmosfera sălilor mereu arhipline, dar și sociologia diversă a comunității de spectatori sau instrumentiști. Spontaneitatea și firescul actului dirijării îl predispuneau pe artist, încă din anii de studiu, unor nedumeriri, consternări, chiar și iritări din partea celor avizați, siderați de o asemenea impertinență/impetuozitate a genialității. Toți aceștia, în prezența tânărului faustic, se întrebau cum de reușește să dirijeze ,,fără partitură“, mirați și tulburați de ,,posibilitățile lui de concentrare nelimitate“.
De asemenea, călătoriile sale, atât cele concrete, cât și cele spirituale, se preschimbau în veritabile aventuri insolite, picarești, inițiatice: ,,Vagabonzi cu valizele mereu după noi, obosiserăm moralmente și hotărâserăm să ne căutăm un cuib“. Pentru toate acestea stau mărturie și instantaneele fotografice care însoțesc textul și surprind arhitectura unui moment de viață, îmbogățit fie de prezența unor apropiați intimi sau scenici, fie de solemnitatea hieratică a sălii de concerte.
Totodată, nu se simte, din partea autoarei, nicidecum tendința sau tentația piedestalizării acestei personalități dotate, înainte de toate, cu un spirit de generozitate dedicat căutării și descoperii vreunui potențial artistic al multor aspiranți, care se aflau pretutindeni acolo unde alchimia sunetelor transfigura atât spațiul, cât și timpul din jur: ,,Viața lui Sergiu a fost un autentic apostolat. Vibrau în el fantezia și dinamismul, generozitatea și bunătatea se conjugau în integritate. Modelează mișcarea sunetelor, le aduce relief unora, pe altele le reține mai marcate, rotunjite, ca pictorul pe pânză sau sculptorul în marmură. Transformă timpul într-o expresie pur spirituală“.
Momentele de tandrețe, de sensibilitate sau de erotism au reprezentat, așa cum reiese din ultinele scrisori, de fiecare dată o supapă de evadare, de relaxare și de împlinire a celor doi atunci când viața publică devenea mult prea zgomotoasă și predispunea la un consum energetic sau intelectual, destul de accelerat. Fie că vorbim de ipostaza dirijorului responsabil de atmosfera sau de logistica unui concert, fie de cea a soțului sau, mai târziu, a tatălui, personalitatea lui Sergiu, deși uneori mult prea acaparată de contraste sau de contradicții, menținea acest melanj de sensibilitate și luciditate, de severitate academică și bonomie șăgalnică.
Fapte care au ajutat-o pe autoare să privească, cu luciditate, în oglinda oximoronică a firii acestuia și să descopere calea regală a unui sens pentru viața ei, a lor, uneori mult prea expusă luminilor rampei sau ale personalității vulcanice a dirijorului care, deopotrivă, copleșea și transfigura auditoriul: „Viața alături de un personaj atât de imprevizibil, exploziv, cu un spirit fulgerător, incisiv, miracol al inteligenței și al intuiției, m-a ajutat mult în încercările mele de a înțelege sensul vieții“. Așadar, confesiunile acestea, relevante documente ale unei existențe aflate la confluența genialității cu normalitatea, redau imaginea unui artist, în primul rând dirijor al propriilor ritmuri sau trăiri interioare, care învăluiau marile săli de spectacole într-o desfășurare atemporală de sunete și vise.