Autor cunoscut publicului larg atât de la noi, cât și din străinătate, tradus în aproape 30 de limbi – în special cu proză – cu o popularitate ce a variat nu neapărat din punctul de vedere al dimensiunii, ci al motivului: ieri volumul de articole monden-afective De ce iubim femeile sau articolele cu implicații politice din câteva cotidiene ale timpurilor (reunite în volume precum Baroane!) „treceau“ înaintea Levantului sau a Orbitorului, astăzi conferințele și dialogurile publice purtate pe scenele lumii întregi cu scriitori, precum Mario Vargas Llosa sau Olga Tokarczuk se află în tandem cu traducerile din Solenoid, din Theodoros.
Dincolo de admirațiile necondiționate, de inimicițiile frapante și injuste, ambitusul sociologic prin care putem privi literatura lui Mircea Cărtărescu – fără a cădea în patima înțelepților din Swift care începeau să numere lumea și obiectele, cărțile și romanele ei – abia urmează să fie reglat. Iar studiile viitoare ar putea să aibă în vedere două realități cuantificabile – cea a școlii, respectiv a literaturii române.
Spre deosebire de generațiile precedente, care au fost susținute la vremea lor de literatura școlii, de exegeze și exerciții din manuale de la clasele primare la liceu, generația optzecistă – prima imagine a lui Mircea Cărtărescu fiind cea de optzecist, de departe – abia începe să acceadă la conștiința marelui public. Până acum, prezența optzeciștilor în manuale a fost mai degrabă inconstantă, din moment ce programele școlare, după care se alcătuiesc manualele, au rămas ferecate.
Noile programe școlare, aprobate după mari discuții publice, propun următoarele circumstanțe pentru literatura lui Mircea Cărtărescu, în seria de „Recomandări de autori și autoare pentru clasa a XII-a“: anul școlar ar începe cu autori de sertar, de felul Steinhardt, I.D. Sîrbu, continuă cu autori ai exilului, cum ar fi Monica Lovinescu, Andrei Codrescu, apoi cu criticii Manolescu și Simion (în mod artificial „egalizați“), pentru ca, în final, să avem o listă a optzeciștilor, cu unele ramificații basarabene (Emil Galaicu-Păun) sau ale scriitorilor de limbă germană din România – Herta Müller și Rolf Bossert.
Puzzle-ul relațiilor și al influențelor trebuie refăcut, firește, de autorii de manuale. Ce s-ar putea reține: că Aer cu diamante, emblematica antologie a Cenaclului de Luni, „a trecut“ în întregime – în programă se află Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Ion Stratan. Din Cinci, cealaltă antologie lunedistă din același an 1982, „trec“ Romulus Bucur, Mariana Marin, Alexandru Mușina – fără Ion Bogdan Lefter și Bogdan Ghiu. Din Pauză de respirație (1990) sunt reținuți Andrei Bodiu și Simona Popescu. Desant ’83, imaginea cenaclului de proză de la Junimea, începea, în playlistul lui Crohmălniceanu, cu Mircea Nedelciu, continua cu autori precum Gheorghe Crăciun sau Cristian Teodorescu – și se încheia cu Mircea Cărtărescu – cu toții (mai puțin criticul…), reținuți în programa școlară, în speță la anexa nr. 171 a Trunchiului comun – filiera teoretică, filiera tehnologică și filiera vocațională.
Și până acum, un autor precum Cărtărescu era prezent în programa școlară (anexa 2 la ordinul nr. 5959/ 2006), mult mai calibrată. Autorul era indicat la roman, poezie, jurnal – dar și la critică, prin sinteza Postmodernismul românesc (1999) – sub numele de recomandare, adică „la alegerea“ profesorului. Pe de altă parte, lista autorilor numiți „canonici“, în speță autorii care erau „materia“ de subiecte pentru examenele naționale, începea cu marii clasici și se încheia cu Nichita Stănescu și Marin Sorescu; firește, în istoria de 20 de ani a de-acum fostei programe – Mircea Cărtărescu nu a fost niciodată subiect de examen – dacă e să vorbim de importanța formală pe care sistemul de învățământ i-o dădea unui astfel de autor.
Dacă școala și, în general, societatea i-au rămas datoare lui Mircea Cărtărescu, trebuie observat că avem în față autorul cel mai atașat de literele române, cel care scrie mereu, obstinat, în limba română – și este tradus: integrala poetică, romane, articole, discursuri – sunt gândite mai întâi în română, apoi translate pe un continent sau altul. Prestigiul internațional vine tocmai din această denominație: autorul român, reprezentantul nostru – dimensiune care îl transformă pe Mircea Cărtărescu într-un simbol, într-o țară care nu are, în genere, prea multe simboluri contemporane. Când trece prin „affres du style“ – o face în română, nu caută să își recompună o nouă viață într-o nouă limbă, de pildă prin recursul la modele faimoase. Și scrie în română dinspre literatura română, nu pogorându-se din prestigiul unei alte discipline – de pildă, din prestigiul unei discipline mai transcendente – pentru a aborda astfel și literatura în română. Și scrie în română pentru că este atașat de cultura română, în literatura română, nu a trăit din punct de vedere formativ schizoidia a două limbi, a două culturi, nu a avut nostalgii despre marile culturi.
Practic, opera în română a scriitorilor noștri afirmați într-o altă limbă de circulație, de notorietate internațională, constituia un subiect de curiozitate, rezervat cercetătorilor ce descopereau tinerețea fără de tinerețe a starului respectiv; sigur, și vremurile sunt schimbate astăzi, în numele unui relativism creator, postcolonial și transnațional.
Subiecte apăsat autohtone, revigorate și înscrise într-un circuit universal; astfel, Theodoros (2022) are o importantă cheie de lectură prin scriitorul de secol XIX, Ion Ghica, autorul Scrisorilor către Vasile Alecsandri, iar Solenoid (2015) prin Tudor Arghezi, autorul mottoului romanului.
Theodoros creează de altminteri cele mai multe legături cu textele anterioare ale lui Cărtărescu, cel puțin prin romanul romanului care poate fi citit în jurnalele sale de-a lungul a zeci de ani, dar și legături cu visul de mărire al robului ce devine împărat, temă a literaturii universale.
Pe de altă parte, Arghezi este o cale de intrare în universul lui Cărtărescu, pentru că el era ales să deschidă și unul dintre cele mai importante volume, Nostalgia (1993): „Deschid cartea, cartea geme/ Caut vremea, nu e vreme.“ Din aceeași, perioadă, nuvela-roman despre adolescență Travesti (1994), tot sub semnul lui Arghezi din Epitaf: „Acesta e sufletul meu, Rașel./ Rugați-vă pentru el“.
Ar mai fi de menționat și titlul amintit mai devreme, al volumului de articole politice Baroane!, un citat după faimosul titlu arghezian care l-a vexat à l’époque pe ambasadorul lui Hitler în România, ceea ce indică admirația pentru un tip anumit de personalitate literară, cu o exprimare dincolo de sisteme literare convenționale.
În aceeași ordine de idei, Eminescu are locul său paratextual bine determinat – o ediție aniversară a epopeii din 1990, Levantul (2016), se deschide sub semnul explicațiilor lui Eminescu despre Epigonii, unde „noi, cești mai noi, cunoaștem starea noastră, suntem treji de suflarea secolului“. Ca și la Arghezi, legăturile cu zona publicistică se fac tot prin citatul adaptat, așa cum o arată titlul din Pururi tânăr, înfășurat în pixeli (2003), reluare à la manière de a unui cunoscut vers din Odă – în metru antic: „Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, / Ochii mei nălțam visători la steaua / Singurătății“.
Fascinația față de Eminescu era probată în Visul chimeric, teză de licență la origine, subintitulată „subteranele poeziei eminesciene“, unde autorul performa un crez: „nu sunt istoric literar și cu atât mai puțin eminescolog. Din teoria literară, ca din mai toate domeniile imaginabile, cunosc doar ceea ce m-a interesat ca scriitor, ceea ce «s-a potrivit» undeva în labirintul preferințelor mele“. Iar dimensiunea antiestablishment se stabilea și prin alegerea editurii, la 1992: Litera, aceeași unde, zece ani mai devreme, apărea Aer cu diamante, o editură mai degrabă antisistem în perioada ceaușistă, pentru că aici autorii își puteau publica pe propriile speze manuscrisele, controlul cenzurii fiind mai lax, o editură cu prelungiri insurgente resimțite și în prezentul nouăzecist. Nu trebuie uitată participarea lui Cărtărescu la operațiunea de demitizare a lui Eminescu din Dilema 265, număr coordonat de un condei format la Cenaclul Litere al lui Cărtărescu, Cezar Paul-Bădescu, ce afișa pe coperta întâi bancnota de 1000 de lei cu chipul poetului, în contextul în care un număr de revistă costa lei 2000 – în valorile de astăzi, ale „leului greu“, echivalentul a 20 de bani.
Mai mult decât prin studii de istorie literară, prin colocvii academice – literatura română intră într-un circuit universal contemporan prin Mircea Cărtărescu, pentru că mărcile de tipul mottourilor cer o serie de explicații, pe de o parte, și pentru că, pe de altă parte, sunt parte a unui sistem de citări în care există și alte trimiteri culturale și literare: la Sf. Pavel (trilogia Orbitor), la Thomas Mann („Ruletistul“, ediția aniversară din Nostalgia) – dar și necesarele deschideri spre cultura populară prin traducerile pe care le face din Bob Dylan, prin mottoul în engleza unui song de Paul Simon la De ce iubim femeile.
La bilanț, astăzi, încă două noi volume: Harta conversației, dialoguri purtate cu scriitorul Marius Chivu de-a lungul timpului, și Texistența, culegere de aforisme și maxime personale, subintitulată „despre scris“, apărută chiar în aceste zile aniversare, cu un motto din poetul și actorul Emil Botta, atât de dramatic și de subtil, ce începe cu versurile: „Fiți atenți cu litera T,/ cu înțelesu-i profund,/ cu fragila-i structură./ Eu evoc un secol de aur,/ un instrument de tortură:/ între eroare și teroare/ stă subtila, suava literă T.“ Parabola este întreruptă aici – pentru că versurile fac parte din poemul Cervantes, care continua cu această cheie de lectură: „Pe o cruce în formă de T,/ a fost răstignită Himera:/ NUESTRO SEÑOR/ DON QUIJOTE/ EL CRISTO ESPAÑOL.“
Alte date pot fi aduse în discuție: volumul din care face parte „Cervantes“ marca revenirea lui Botta în poezie după ani 30 și se numea, tot cu un termen intertextual, Vineri, căci este un „ecou palid al robinsoniadei mele […]“, spune autorul Întunecatului april.
Ansamblul creat de-a lungul timpului de Mircea Cărtărescu prin sistemul de trimiteri, prin cheile de lectură ce însoțesc cărțile sale – iar acum, prin Emil Botta, cu perspective cervantești și altele – poate fi considerat o modalitate de definire a scriitorului, legat organic de ceea ce scrie („cartea geme“), gata de imolare („El Cristo español“) cu fiecare literă, în fond, unul dintre cei „treji de suflarea secolului“.
Rămâne în continuare valabilă interpretarea sugerată de titlul revistei Contrapunct, revista tinerilor în primii ani postdecembriști – unde Cărtărescu era la un moment dat membru în comitetul de conducere – : și tehnică muzicală, și narativă, și modalitate de acțiune publică împotriva (sau „contra“) mainstreamului social și politic, și tradiție anglo-saxonă, de dincolo de Huxley.
O sinteză artistică de cea mai mare calitate.