Scrisorile către Milena alcătuiesc ultimul ciclu epistolar al lui Kafka, din seria scrisorilor de dragoste. Ceea ce este aparte în aceste scrisori se reflectă într-o înverșunare a autorului lor de a fi sau de a se simți iubit. Starea civilă a Milenei, faptul că este căsătorită, nu îl dezarmează pe scriitorul îndrăgostit. Tonul scrisorilor evoluează, de la relația lor profesională până la mărturisiri intime ale scriitorului și la declararea (mai mult intuită, decât explicită) a iubirii.
Ceea ce impresionează, ca și în cazul scrisorilor către Felice, este imensa capacitate a lui Kafka de a scrie, de a întreține o corespondență care cu siguranță este obositoare chiar din punct de vedere administrativ: drumurile la poștă, timbrarea, amplele pasaje care însoțesc textele despre momentul expedierii sau primirii scrisorilor, cu inerentele problemele care apar. Și cu toate acestea, Kafka reușește să întrețină această iubire transferată în scris, o dezlănțuire caligrafică de stări care pare a-i concretiza pe hârtie făptura de aer plutind deasupra lumii, trecând peste distanțele geografice și peste granițele oricărei interdicții.
Fragmente de o poezie subtilă, sunt presărate peste tot în aceste scrisori. Iată câteva ilustrări poetice ale sentimentelor lui Kafka pentru Milena: „Astăzi am văzut o hartă a Vienei, preț de o clipă mi s-a părut de neînțeles că au construit un oraș atât de mare în timp ce tu ai nevoie doar de o cameră totuși“ (p.78). Între adevărata Milena și ființa ei alcătuită din cuvinte, nu mai este nicio diferență: „[Merano, 29 mai 1920] Dragă doamnă Milena, ziua este atât de scurtă, am petrecut-o cu dumneavoastră și doar cu alte câteva mărunțișuri și a și trecut. Aproape că nu mai rămâne un pic de timp să-i scriu adevăratei Milena, întrucât cea și mai reală încă a fost aici toată ziua în cameră, pe balcon și în nori.“ Primirea unei scrisori din partea Milenei este descrisă ca un adevărat moment de fericire, comparabilă cu o zi frumoasă și fericită: „E așa de frumos că am primit scrisoarea dumneavoastră și a trebuit să vă răspund cu creierul nedormit. Nu știu ce să vă scriu, doar umblu pe aici printre rânduri, sub lumina ochilor dumneavoastră, simțind respirația gurii dumneavoastră ca într-o frumoasă zi fericită, ce rămâne frumoasă și fericită, deși capul este bolnav și obosit, iar luni plec prin München.“ La fel este dorința de a mai primi o scrisoare de a o gusta la propriu, de a o savura, cu conștiința absurdului acestei „plăceri a corespondenței“: „Ce credeți? Mai pot primi o scrisoare până duminică? Ar fi posibil. Dar este absurdă această plăcere a corespondenței. Nu-i destul una singură, o singură cunoaștere? Desigur, e suficientă, însă cu toate acestea mă las comod pe spate și beau scrisorile, știind doar că nu vreau să mă opresc din băut. Explicați-mi asta, doamnă profesoară Milena“ (pp. 25-26). Ar fi interesant ce i-a răspuns cea pe care o numește atât de frumos „doamna profesoară Milena“.
De altfel, aceste scrisori ale lui Kafka sunt completate de partea nevăzută, posibilă, a răspunsurilor Milenei. Deși nu s-au păstrat scrisorile ei, se poate intui, din modul în care îi răspunde Kafka uneori, o intensificare treptată a pasiunii și din perspectiva ei. În această scrisoare există câteva indicii ale dialogului epistolar dintre Franz și Milena. Kafka răspunde la întrebarea Milenei și îi răspunde… amânând răspunsul: „[Praga, 30 iulie 1920] Vineri. Milena, vrei să știi întotdeauna dacă te iubesc, dar asta este o întrebare grea, la care nu se poate răspunde într-o scrisoare (nici măcar în ultima scrisoare de duminică). Data viitoare când ne vom vedea, am să-ți spun cu siguranță (dacă nu mă trădează vocea)“ (p. 161).
Îndelung proiectata călătorie la Viena pare imposibilă, o întreabă de ce este tristă și, obsesiv, o chestionează în legătură cu florile pe care se subînțelege că ea le-a primit. Mai mult, o imagine specific kafkiană este cea în care îi spune Milenei că dacă ar fi chiar și dulapul ei ar ieși din cameră pentru a nu fi… în aceeași cameră cu florile. Mai mult, ar vrea chiar să le smulgă din vază și să le arunce jos, în curte. Hârtia telegramei primite este un nou prilej de bucurie din aceeași galerie a unei fuziuni între realitate și imaginar, între o lume a unui prezent al iubirii în care se topesc gesturile și scrisul iubitei: „Există o bunătate umană aparte, de care oamenii nu știu. De exemplu, te apropii de Podul Ceh, scoți telegrama și o citești (este mereu nouă: dacă ai citit-o în grabă, sorbind-o dintr-o dată, hârtia e goală, dar nici nu ai băgat-o bine în buzunar, că ea se și rescrie acolo numaidecât).“ Așadar, este o bucurie mereu înnoită recitirea cuvintelor ei și lumea întreagă i se pare mai bună, participând parcă la bucuria lui. Dar aflăm din scrisoarea imediat următoare că a pierdut telegrama, fapt pentru care ea este de vină: „[Praga, 31 iulie 1920] Sâmbătă. Momentan sunt împrăștiat și trist, am pierdut telegrama ta, adică s-ar putea să nu o fi pierdut, dar însuși faptul că trebuie să o caut este destul de grav. De altfel, numai tu ești vinovată de asta; dacă n-ar fi fost atât de frumoasă, n-aș fi avut-o permanent în mână“ (p. 164).
Scrisorile sunt terapeutice, Milena este o salvatoare: „Oricum am suci scrisoarea de azi, o scrisoare dragă și scumpă, veselă și aducătoare de fericire, ea este totuși o scrisoare salvatoare. Milena printre salvatori! […] ea care descoperă totuși mereu, pe propria-i piele, că îl poate salva pe celălalt numai prin propria existență și nimic altceva“ (p. 167).
Pregătirea pentru întâlnire, planurile detaliate, febrilitatea anticipării momentului, devin mai importante decât întâlnirea în sine. Cu toate acestea, punctul culminant al scrisorilor adresate Milenei îl constituie întâlnirea de la Viena și Gmünd, care după multe amânări și ezitări se întâmplă. Dar, șovăiala lui Kafka pare până la urmă întemeiată, întâlnirea nu are nici pe departe rezultatul îndelung așteptat. Mai degrabă întâlnirea Milenei reale este o dezamăgire pentru cel care își transferase întreaga ființă în speranța împlinirii acestei iubiri.
Treptat, tonul scrisorilor devine mai rece, chiar dacă mai pot fi observate izbucniri ale pasiunii. În notația din 10 august 1920, într-o urare pe care i-o face Milenei de ziua ei, este recunoscător pentru faptul că ea există „pe lumea asta“ și-i transmite un sărut „exact ca în gară“ chiar dacă – adaugă – „nu ți-a plăcut“. În aceeași scrisoare, o consideră un dar pe care l-a primit la vârsta de 13 ani: „Cea de-a 13-a aniversare este o ceremonie deosebită, a trebuit să spun sus, lângă altarul din templu, o rugăciune învățată anevoie și pe urmă să țin o scurtă cuvântare. […] Am primit și multe cadouri. Dar îmi imaginez că n-am fost foarte mulțumit, îmi mai lipsea unul și i l-am cerut cerului, care a pregetat până pe 10 august“ (p. 206).
În septembrie 1920 este conștient că nu vor fi niciodată împreună: „De ce îmi scrii, Milena despre viitorul nostru comun, care nu va fi totuși niciodată, sau tocmai de aceea îmi scrii despre el?“ (p.272). Tot aici, răspunde afirmației Milenei că o sperie ideea morții, astfel: „Pe mine mă îngrozesc numai durerile. A dori moartea, dar nu durerile este un semn rău. În rest însă, pot risca moartea“ (p. 273). În octombrie se pregătește să plece la sanatoriu, în scrisori devine aproape permanentă referirea la boala de care suferă: „Acum este aproape sigur că voi pleca. Tusea și sufocarea mă forțează să o fac. Tot sigur e că voi rămâne în Viena și ne vom vedea“ (p. 280). În noiembrie 1920, nu plecase la sanatoriu: „Sunt două persoane în mine: una vrea să plece, iar alta se teme să plece, ambele sunt doar părți din mine, pesemne niște derbedei care se bat în mine“ (p. 294). Se conturează ideea de a înceta să-și mai scrie: „Ceea ce însemni tu, Milena, pentru mine, dincolo de lumea în care trăim, nu este scris pe niște petice de hârtie trimise zilnic Aceste scrisori, așa cum sunt ele, nu fac altceva decât să te chinuiască. […] Ele nu fac altceva decât să dea glas unei zile petrecute la Gmünd, ori neînțelegerilor și rușinii, o rușine aproape nepieritoare“ (p. 295). De altfel, în ultima scrisoare trimisă în anul 1920, Kafka insistă pe chinul pe care i-l provoacă scrisorile lui Milenei și nevoia de liniște, pe care o vor căpăta dacă nu-și vor mai scrie, deși pentru el va fi insuportabil: „Să fii liniștit este unica modalitate de a trăi atât aici cât și acolo. Plin de mâhnire, ei bine, ce importanță are? Te face să dormi mai profund, aidoma unui copil. Dar chinul, ca un plug ce-ți ară somnul și ziua, este insuportabil“ (p.297). În ultima frază a scrisorii îi spune: „Dacă plec la sanatoriu, îți voi scrie, firește“. (p. 297). Nu îi va mai scrie nimic timp de aproape doi ani.
Mai există câteva scrisori, trimise în 1922 și 1923. Scrisoarea datată „sfârșitul lui martie 1922“, poate fi considerată un epilog al corespondenței lor. Kafka, marele autor de epistole, își arată la începutul acesteia ura împotriva scrisorilor, care i-au adus în viață numai nefericire: „În viață, toată nefericirea – de care nu vreau să mă plâng, ci să fac o constatare instructivă în genere – mi se trage, dacă vreți, de la scrisori sau de la posibilitatea de a coresponda“ (p. 298). Kafka i se adresează acum … doamnei Milena, iar textul conține toate formulele adresării politicoase.
În ultima scrisoare, datată 25.12.1923, apelativul folosit este „dragă Milena“. Îi mărturisește acesteia despre vechile lui suferințe care „l-au găsit, l-au atacat și l-au doborât un pic“ și despre oboseala care a pus stăpânire pe el, până la a nu mai scrie deloc. Ultima frază a acestei lungi corespondențe, este scrisă în cel mai pur stil kafkian: „Iar acum, totuși, cele mai bune salutări, ce mai contează dacă acestea cad deja la poarta grădinii, poate că forța dumneavoastră va fi cu atât mai mare. Al dumneavoastră, K. (p. 318). Între „dragă Milena“ și „al dumneavoastră, K.“ se află, simbolic, istoria și imaginea dramatică ale acestei mari iubiri.