Piatra verde
Nerăbdătoare așteaptă fluxul mării
piatra verde din montura
inelului doamnei preotese.
Pe caietul tău de școlar
soarele în apus
își amintește
de un poet francez
cu gâtul tăiat.
Urechea lui Van Gogh
Există, vezi bine, mi-a șoptit bufnița
pitită-n frunzare
și o subtilă gramatică a terorii
ce fisurează cu precizie orice semantică
după cum frica ta are
exact culoarea cardului de credit.
Asta constituie celula de bază a statului subteran
ce-ți recomandă să nu mai scrii epistole Corintenilor
avertizându-i despre vanitatea târfelor literare,
despre întunericul din burta cailor troieni
ce nechează la poarta tuturor cetăților.
Și atunci ce-i de făcut
îl întreb pe dascălul meu
al cărui cap albit se scufundă definitiv
în ceața conceptelor.
Ferește-te, îmi strigă bătrânul dascăl,
să chefuiești cu oamenii găunoși
cu patrioții ce pun vírgula între subiect și predicat
și leapădă-te de prostul obicei de a te închina
de a-l măguli pe domnul Nimeni.
Și mai ales refuză să plângi ca proasta târgului
lângă zidurile cu urechi.
La urma urmelor să nu uiți că poezía
nu e decât o gaură neagră
ce absoarbe toate cuvintele și le preface-n lumină.
Și mai ales ocolește-i pe canibalii literari
pe prietenii
ce mănâncă urechea lui Van Gogh.
Papagalul
Prin piața centrală a orașului
Trece la ore exacte un ins bizar.
Pe umărul drept poartă de obicei
O colivie de argint
Cu un papagal galben ce repetă mereu
Libertate,
Libertate,
Libertate.
Poate e singurul cuvânt învățat din gura acelui ciudat
despre care lumea șoptea
că ar fi unul din poeții notabili ai urbei.
Trestii și elegii
Azi-noapte a venit la mine Nichita Stănescu
și m-a întrebat oarecum supărat
când am de gând să închei cele „11 elegii“.
Nu i-am răspuns nimic
am tăcut ca o piatră toată noaptea
cu o sticlă de votcă în față
mulțumindu-ne să ascultăm vântul
cum alunga o armată în ceață
cum purta cuvintele lui de la o trestie la alta,
de la o trestie gânditoare la o
altă trestie,
negânditoare.
Și trecerea asta dura
câteva milenii și mai bine.
Un bătrân gramofon
Te cațeri pe scara unui behăit de capre
ca să culegi din grădinile verzi
ale lunii albastre
primele frunze de măcriș.
Un bătrân gramofon
desfoliază copilăria ta
pe o străduță pustie
pe care singurătatea
chițcăie ca un șobolan însetat
la picioarele noastre.
În tăcere
De pe o creangă a pinului
veverița mătură cu coada stufoasă
praful aurifer de pe discul lunii
Frunzele arborilor scot
degete de copii
în răcoarea nopții.
Strigătul cucuvelei
sfâșie aerul.
În chilia sa poetul se roagă-n tăcere
„dă-mi, Doamne, puterea
de a fi vrednic de melancolia îngerului meu păzitor“.
Testament
Catifeaua unui izvor
îți devorează fața.
Citești netulburat o epistolă
primită de la un înțelept din Tibet
câteva rândunici țes în aer
pânza pe care cineva
îți citește testamentul
În călimara mea cu cerneală
a ațipit un monstru.
Părul sălbatic
Părul sălbatic din curte nu a fost altoit
căci are, ca toți sălbaticii, obiceiuri ciudate.
În fiecare toamnă își ia desaga de lână în spate
și pleacă-n pădure,
sau prin alte sate să-și viziteze rudele
aflate pe patul de moarte.
Se întoarce la noi în ogradă doar primăvara
rușinat de propriile obiceiuri
ca o mireasă
încărcată de flori.