Ultimul roman al marelui prozator Mario Vargas Llosa, Vă dedic tăcerea mea, este o imensă declarație de dragoste adresată propriei țări, Peru. Nu mizele estetice sunt prevalente, ci miza exprimării convingerii în valori, o convingere trecută prin filtrul propriei culturi. Sunt trei încercări diferite de exprimare a acestei convingeri, fiecare dintre ele văzute ca prag în înțelegerea și acceptarea unui anumit orizont al cunoașterii: individual/ local, național și universal, pe care le propune ca încercări de corectare a unei viziuni exprimate în scris. Aceeași poveste, rejudecată și adaptată la un nou orizont de așteptare, pierde treptat publicul, cum ambiția narațiunii de a deveni metanarațiune interpretativă s-ar putea stinge sugrumată de ideologiile altor metanarațiuni oficializate politic. Am insistat asupra mizelor prozatorului peruan deoarece marile publicații literare ale lumii nu omit să menționeze că romanul Vă dedic tăcerea mea e inferior altor scrieri ale lui Mario Vargas Llosa și că poartă în el mai degrabă nostalgia despărțirii decât concentrarea pe amintitele mize estetice. Nu sunt omise în aceste texte critice de receptare câteva repere temporale în raport cu care se proiectează o anumită grilă de lectură: boala cu care a fost diagnosticat în 2020, publicarea romanului în 2023 și despărțirea de lume în 2025. Totodată este constant făcută trimiterea la cârciuma de la periferia Limei în care protagoniștii lui Vargas Llosa din Conversație la Catedrală expun în anii ’60 mizeria și corupția dictaturii peruane, care a dat naștere unui construct epic de amploarea unei catedrale, permițând atingerea unei mize estetice uriașe.
Totuși, nu o miză a arhitecturii sau constructului literar este ceea ce urmărește aici marele prozator, ci una legată de peisagistica literară, de armonizarea unui fel de a scrie ficțiune în acord cu valorile unei umanități de multe ori neglijate în literatură tocmai prin subordonarea în raport cu tehnici ale scriiturii, cu modalități de expunere, cu tipare narative. Vă dedic tăcerea mea e un roman al libertății neîngrădite, nu o replică sau o reluare tematică a ceea ce Vargas Llosa declara că ar fi romanul său preferat, cel pe care l-ar salva din foc dacă ar fi să salveze doar unul singur, Conversație la Catedrală. Raportat la cultura pe care o poartă în ADN-ul scriiturii, Vă dedic tăcerea mea are amploarea metafizică a deschiderii din amintitul roman total, se exprimă în egală măsură despre realitățile politice, economice, sociale și culturale din Peru, dar viziunea e îmbogățită de unghiuri și perspective, ori de maniere interpretative din romanele sale atingătoare de Peru: de Orașul și câinii, Casa Verde, Pantaleone și vizitatoarele, Mătușa Julia și Condeierul, Paradisul de după colț, Istoria lui Mayta, Cine l-a ucis pe Palomino Molero, Rătăcirile fetei nesăbuite, Eroul discret, dar mai ales de rafinamentul scriitural și de expunerea mizei narațiunii din Povestașul și de reflectările moștenirii milenare a țării din Lituma în Anzi. Prin transcrierea fragmentelor din cartea protagonistului său, Toño Azpilcueta, Mario Vargas Llosa revine la problematica deschisă în Lituma în Anzi, a eșecului unei civilizații care alimentează ilogic viziuni autohtoniste, protecționiste, conservatoare și care, în varii forme de manifestare, au subjugat lumea. Iluzia unei măreții inumane este ceea ce combate cu instrumente estetice diferite în marile sale romane, nu numai în Conversație la Catedrală, ci și în Sărbătoarea Țapului și în replica sa, Vremuri grele, ori în Războiul sfârșitului lumii, dar aici Mario Vargas Llosa se prevalează de faptul că a lăsat demersul interpretativ neîncheiat în Lituma în Anzi, evidențiind sursa căderii la o altă raportare la scara istoriei:
„Mai vin cu o mărturisire, răbdătorule cititor: nu mi-e foarte simpatic Tahuantinsuyo, Imperiul Incaș. Deși sunt mândru de existența lui și de scurta dominație, vreo sută de ani, pe care a avut-o asupra Boliviei și Ecuadorului și, parțial, în Chile și Columbia, ajungând până lângă Argentina și Brazilia, perioada aceea de demult are ceva ce mp deranjează: sistemul gândit de regi din Cusco împotriva celor nesupuși, a celor care cârteau împotriva instituțiilor imperiului, amenințând să devină mai târziu susținători ai liderilor disidenți. Sistemul a rămas în istorie cu numele de mitimaes, ceea ce în quechua însemna, probabil, expatriat sau dezrădăcinat, pentru că nemulțumiții re rând erau alungați din Cusco, trimiși în zone îndepărtate unde, firește, se simțeau străini, poate că nici nu vorbeau dialectul local și erau obligați să muncească înconjurați de oameni care-i disprețuiau, știind că nu se vor mai întoarce niciodată în locurile de baștină și că vor fi înmormântați acolo, printre necunoscuți.“ (p. 213)
Cu un discurs constant îndreptat împotriva oricăror forme de manifestare a opresiunii – motivarea acordării Premiului Nobel pentru Literartură în 2010 relevă exact această dimensiune, fiindu-i acordat pentru „cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului“ – Mario Vargas Llosa s-a impus cu abilitatea corodării ironice și cu franchețea scriiturii, ceea ce nu îl părăsește nici în Vă las tăcerea mea. În acest ultim roman se focalizează în mai mică măsură pe analiza mecanismelor puterii, aducând în prim-plan o formă de rezistență prin cultură și o matrice interpretativă redată similar modului în care prin inteligența sclipitoare, prin insolitul și prin cultura formidabilă (cum el însuși le caracterizează), Jorge Luis Borges a construit un loc ficțional atât de bogat pentru tangoul din rău famatul cartier Palermo din Buenos Aires. În romanul lui Mario Vargas Llosa cartierul Bajo el Puente din Lima înlocuiește Palermo, iar rezistența nu ține neapărat de valsul peruan, cât de un concept incert, cu istorie incertă, care poartă numele de huachaferia. Pentru a putea pătrunde în înțelesurile unui fenomen cultural autohton care are legătură cu reflectarea în universurile receptării din Lumea Veche și Lumea Nouă (la fel ca în cazul tangoului) – „huachafo“ apare la începutul secolului XX, trăind o perioadă la Buenos Aires și Paris – este necesară o așezare corectă în contextul narațiunii.
Protagonistul Toño Azpil cueta, un alter-ego al autorului, jurnalist muzical din Lima, expert în muzica populară creolă, perso nalitatea de referință în domeniu după moartea profesorului său, Morones, dar care nu a reușit să se impună în lumea universitară și nici în spațiul public, trăind la limita sărăciei, descoperă printr-o întâmplare un personaj antisocial, Lalo Molfino, încarnând expresia cea mai înaltă a manifestării muzicii creole. Vargas Llosa ne plasează în anii de după înfrângerea insurecției Sendero Luminoso, într-un peisaj marcat de sărăcie și de urmele marilor traume ale istoriei locale, configurat după repere reale – locuri și oameni –, în care valsul creol, evoluat din valsul european, se combină cu huachaferia autohtonă. După moartea misterioasă a lui Lalo Molfino, Toño Azpilcueta se decide să scrie o carte despre viața lui și despre valsul creol impregnat de huachaferia – expresie a emoției și sensibilității peruane, dar care poate să alunece și chiar alunecă în kitsch –, pe care îl găsește nu doar ca fiind parte a sufletului peruan, ci și unica modalitate de manifestare a solidarității societale. Pe parcurs, povestea lui Lalo pe care o investighează Toño, călătorind pentru a o scrie în Chiclayo și Puerto Eten, se pierde precum apa în solul narativ arid, iar relieful noii extensii epice îl aduce în prim-plan chiar pe Toño, cu propria viață și cu propriile aspirații de intelectual ratând perspectiva de a deveni profesor și trăind din micile sume obținute de la varii publicații nesemnificative. În viața lui Toño se inserează portretul evaziv al lui Lalo. Contururile neclare ale unui personaj care să exprime sufletul artistic peruan devin cele precise ale criticului în măsură să reflecte orizonturile acestui spirit.
La fel precum narațiunea din Povestașul care își exprimă plenar rosturile la confluența dintre planurile narative și dintre civilizații, muzica/ arta devin în Vă dedic tăcerea mea chei pentru lectura societăților, națiunii, lumii întregi. Corectându-și propriul text, Toño Azpilcueta identifică cele trei porți pe care încearcă să le deschidă prin intermediul muzicii creole, propunând, așadar, un cod unic de acces la valorile umanității și un text unic, în continuă ajustare. Precum Borges, care visa la singura carte a lumii la care să contribuie toți scriitorii semnificativi, retrași într-o formă de anonimat, Toño Azpilcueta propune în numele lui Mario Vargas Llosa o astfel de cale de acces către umanitatea fără limite. Dacă romanul sfârșitului individual fusese deja scris prin rătăcirea odiseică a bătrânului din Vânturile, cel din urmă, romanul-sinteză Vă dedic tăcerea mea, este declarația intrării în anonimatul proiectat de Borges, cel al marii literaturi, de unde privește trecerea pragului din perspectiva celor trei orizonturi pe care le deschide. Rămân deschise la trecerea dincolo toate cele trei orizonturi și marea sa dragoste pentru Peru, pe care o exprimă în lipsa totală a obligațiilor, constrângerilor.