„Gloria lui Eminescu / O să aibă două pete: / — Poate, versurile mele – / Sigur, statuia lui Späthe.“ Mi-am amintit de această epigramă a lui Cincinat Pavelescu vizitând expoziția R:Eminescu. Poetul rațional de la Art Safari; colecție de reprezentări vizuale ale poetului curatoriată de Monica Dumitru cu concursul lui Erwin Kessler și scenografie de Diana Nicolaie, realizată în parteneriat cu Institutul „G. Călinescu“ (consultant: Valentin Coșereanu), Muzeul Literaturii din București și cel din Iași, Memorialul de la Ipotești, Biblioteca Academiei, Muzeul de Artă din Cluj-Napoca și cel din Arad.
Epigrama lui Cincinat Pavelescu a fost scrisă în 1902, cu prilejul dezvelirii celei de-a treia statui ale lui Eminescu din istorie și a primei ridicate într-un sat: la Dumbrăveni, moșia lui Leon Ghika, unde s-a crezut o vreme că s-ar fi născut poetul. Versurile erau rezultatul unui paragone. Enervat de concurența artelor la dezvelire, sculptorul Oscar Späthe întrebase ce rezistă mai mult în timp, bronzul sau poeziile omagiale despre poet (așa cum produsese, la cerere, una sentimentală Cincinat Pavelescu)? Dacă, în cazul concret al statuii de la Dumbrăveni, poemul s-a vădit aere perennius, bustul pierzându-se în cel de-Al Doilea Război Mondial, expoziția de la Art Safari demonstrează în schimb permanența unei efigii bazate pe fotografia pragheză a lui Eminescu, de la vârsta de 19 ani.
Oscar Späthe nu apucase să fie încă supus primatului acestei imagini romantice, frunte visătoare și plete, drept care, susține Cincinat Pavelescu în Brașovul literar, ar fi greșit, fiind obligat la modificări peste noapte: „Se răspândise vorba că din toate fotografiile, el alesese tocmai una cu barbă. Și i s-a dovedit că aceea era a unui unchi al lui Eminescu, așa că maestrul a trebuit să-i rază barba numai cu săpun lunar.“ Cum statuia lui Ștefan cel Mare de la Iași, de Emmanuel Frémiet, provocase o celebră dispută despre barba domnitorului, probabil că atributul acesta al autorității s-ar fi potrivit și el modului în care unii și-l imaginau pe Eminescu. Dovadă că mai târziu, poetul a și fost înzestrat cu o aură voievodală, ilustrată, în expoziție, de Dialogul dintre Eminescu și Ștefan cel Mare de Igor Isac, sau de monumentele lui Ovidiu Maitec de la Oradea și Cluj. Tradiția basarabeană de reprezentare a lui Eminescu, mult mai puternic axată pe elementul politic și identitar, reprezintă o linie aparte a expoziției, însă, în rest, sunt dominante elementele preluate din Luceafărul și din Odă (în metru antic).
Expoziția are patru secțiuni: „Vecinic tânăr și ferice“ (despre începuturile canonizării), „Un mort frumos cu ochii vii“ (instituționalizarea memorializării în prima jumătate a secolului XX), „Dulce Românie, asta ți-o doresc!“ (instrumentalizarea politică a lui Eminescu din comunism) și „Vreme trece, vreme vine“ (reevaluarea imaginii eminesciene în contemporaneitate). În ce sens e vorba de o revizitare a lui Eminescu în sens rațional (dincolo de jocul de cuvinte cu „național“, nu tocmai nou), rămâne greu de ghicit. Poetul era, cert, mai rațional decât a fost reprezentat, dar anvergura sa filosofică, vizibilă oricui citește ediția critică întemeiată de Perpessicius, nu și-a găsit ecoul în artă. Atunci, poate, „rațional“ în sensul unei deconstrucții a discursului șablonizat? Demitologizarea rămâne la alegerea vizitatorilor, fiindcă textele curatoriale sunt conservatoare, neevitând nici chiar clișee de tipul: „forța gravitațională exercitată de Eminescu arată că românul s-a născut poet“. Documentele de istorie literară incluse nu sunt comentate într-un mod care să ridice întrebări (de ce coresponda, de exemplu, Eminescu de la Berlin cu Maiorescu în limba germană? Cum stăm cu „naționalul“ și transnaționalul aici?). Iar alteori, explicațiile nedumeresc de-a dreptul: Cleopatra Poenaru, portretizată de tatăl, Constantin Lecca, „o mare actriță“? De unde până unde actriță? Poezia La o artistă scrisă pentru aceasta, când de fapt Eminescu o cunoscuse pe Cleopatra abia în anii 1870-80? Or, inclusiv cea mai recentă, esențială ediție critică a poemelor, datorată lui Valentin Coșereanu, datează poemul la 1868.
Spre deosebire de Alecsandri, care a avut, grație autorității sale de boier pașoptist și faimei de „bard“ obținute la Montpellier, parte de mai multe portrete pe pânză încă din timpul vieții (ba și de reprezentări ale spațiului său emblematic, lunca de la Mircești), prima pictură de șevalet cu Eminescu, atribuită lui Mișu Popp, apare abia postum. E vorba de un Eminescu tânăr, cu mustață, asemănător fotografiei din tabloul Junimii, folosită și de Titu Maiorescu în edițiile de Poesii. Imaginea pierde, însă, în timp, teren în favoarea portretului de la 19 ani (Oscar Han fiind primul care recurge la fotografia pragheză), restul fotografiilor sau masca mortuară neintrând în considerație din cauza semnelor de boală, nepotrivite cu idealizarea geniului.
Una din cele mai interesante săli e dedicată artistului evreu polonez Leonard Salmen, care a produs, din 1895, 635 de cărți poștale (tipărite de Șaraga și Socec) inspirate de 98 de poeme, cu imense tiraje în epocă (până prin anii treizeci). Acestea au condus și la o apropriere sentimentală a operei eminesciene de către marele public, căci multe din aceste ilustrate romanțioase au fost folosite în comunicare de către perechile de îndrăgostiți. Salmen a ilustrat, în plus, și ediția de poezii îngrijită de I. Scurtu. Chiar dacă naive, cartolinele sunt vizibil rezultatul unei lecturi extensive (cum nu mai întâlnești pe parcursul expoziției), cu mai multe imagini pentru fiecare poem, culminând cu Luceafărul (34 de imagini) și Călin. File de poveste (54 de imagini). În unele cazuri, personajele masculine aduc cu Eminescu, iar cele feminine, cu Veronica Micle.
Urmează, apoi, sacralizarea lui Eminescu, cu tendințe hermeneutice și valorizante diverse: Eminescul-Iisus la Gorduz, Eminescul revoluționar al țărănimii (stil Horea) la Constantin Popovici, cel proletar la Ion Jalea,. Ilustrațiile la cărți (de de Mișu Teișanu, Dragoș Morănescu, Ligia Macovei, Aurel Bordenache, Mircia Dumitrescu ș.a.) diferă ca tehnică și stil; reușite în sine, sunt totuși parte a unui discurs concentrat asupra Luceafărului. E tonifiant să vezi uneori și alte teme, de exemplu scena din Împărat și proletar de Alexandru Ciucurencu, sau Peisajul de la Ipotești de Dumitru Ghiață.
Caracteristică e și singurătatea poetului, nerecunoscut și întovărășit cel mult de un înger (la Gheorghe D. Anghel), sau privind de departe la o iubită pasivă. Dintre atributele iconografice tradiționale ale poeților (de la Horațiu încoace) se păstrează pana, nu și laurii (deși ar exista și exemple mai clasicizante, neincluse în expoziție, cum ar fi statuia de la Iași a lui Ion Schmidt-Faur, cu togă și cunună de lauri, secondată de statui ale Filosofiei și Poeziei). Pentru clasicii germani, există și imagini de grup iconice: Schiller sau Goethe citind cercului de nobili și burghezi cultivați de la Curtea ducală din Weimar. Fiindcă valoarea prieteniei și cea a sociabilității, izvorâte din iluminism, erau încă profund prețuite. Dacă privim la romanticii altor națiuni estice (Adam Mickiewicz, Petöfi Sándor), îi vedem și pe aceștia în grup, în posturi publice, de vorbitori însuflețitori ai națiunii. Eminescu însă, în ciuda activității sale politice, e reprezentat cu ochii ațintiți la „steaua singurătății“. Un tablou cu Eminescu citind la „Junimea“? De neconceput, se pare, și nu doar din cauza teoriilor conspiraționiste. Alături de Maiorescu, Eminescu apare doar la înmormântare, în scena imortalizată de Jiquidi. Există, desigur, rarissime reprezentări ale poetului alături de un singur prieten, neincluse în expoziție (Eminescu și Creangă de Octav Băncilă; Slavici și Eminescu de Sever Frențiu; nicidecum Caragiale!), dar sunt excepții; efectul lui Eminescu asupra societății nu pare să fi fost o temă, nici vitalitatea lui, statuată totuși de Călinescu și Lovinescu. Femeile nu au un rol de partenere, măcar ca muze, dacă nu ca scriitoare (exceptând exemple mai noi, cum ar fi statuile cu Eminescu și Veronica Micle din Parcul Central botoșănean, mai degrabă inspirate de Aleksandr Pușkin și Natalia Goncearova din strada Arbat). Afișul la filmul lui Octav Minar din 1914 îi înfățișează pe Eminescu, Veronica și Creangă în medalioane separate.
De la solitudinea lui Eminescu nu se abat nici contemporanii, deși întreprind o demitizare a acestui discurs: musculosul Eminescu tricolor al lui Roman Tolici, Cel nepereche în zeghe de IRLO, cu citate de pop art, Mihai Zgondoiu, Luceafăr privat, cu trimitere la Instagram și trupa O-Yone, Vlad Nancă, Eminescu, cu inscripția „Eminem“, sunt tot modificări ale vechiului arhetip. În schimb, lucrările lui Florin Mitroi pe tema „Răsai asupra mea, lumină lină“, cele ale lui Daniel Codrescu, pornind de la crucea bizantină — model de nea, din Fragmentarium, sau filmul cu figuri de lego al lui Mircea Cantor, (Revizitând) Glossă, din 2020, se feresc de efigia consacrată, revenind la textele poetului.
Indiferent de cheia în care va fi citită, expoziția nu poate să nu te pună pe gânduri. O epigramă a lui G.E Lessing despre cei care laudă poeții „după ureche“ se încheia cândva cu afirmația : „Vrem să fim lăudați mai puțin și citiți mai cu sârg.“ Parafrazând, ar fi de dorit ca, după revelațiile acestei expoziții, Eminescu să fie hipermemorializat mai rar și citit mai des.