Autobiografia lirică a Hannei Bota este un mesaj necesar al scriitoarei, care apare după lungi excursii poetice (versuri traduse în turcă, o antologie lansată la Calcutta), în general mai puțin obișnuite pentru orizontul autohton de receptare.
Este un manifest nu feminist, ci al feminității, ce respinge încadrarea în militantismul asurzitor al prezentului; astfel, versurile unei poete cu doctorat în antropologie culturală nu au agresivitatea scriitoarei care caută cu orice preț o audiență, de pildă prin utilizarea calificativelor negative sau a unui limbaj de tip Caliban – și, firește, nu se lasă angrenate nici în derapajele teoretice cu care nevoia de expresivitate poate în prezent să atragă un public, în general, neinstruit.
Mina, personajul acestor poeme ce înfățișează o viață de la vârsta eresurilor până la cea a deziluziei, este „Mina-Lumina-Luminița” (dar și un fragment din feminitate, deopotrivă), „ieșind din beznă”, „femeia din ceruri/ aceeași Evă/ pășind din paradis”. Astfel se explică și titlul volumului, pentru că „Mina nu trăiește/ Mina aleargă/ în goana femeilor/ de mii de ani/ de trudă”.
În această cursă există mai multe personaje și chipuri în care se transfigurează eternul feminin. În primul rând, este imaginea scriitoarei, confruntată cu suspiciunile publice, cu presiunea pe care o poate resimți orice fel de autoare, de la Christine de Pisan – și în special o autoare de poezie: „viața ei/ prinsă între coperte de carte/ multiplicată în mii de exemplare/ e arsă pe rug/ din nou și din nou/ azvârlită în piața cetății”.
În mod esențial, vocea lirică își asumă un rol de taumaturgă sau ispășitoare: „Mina aleargă/ și bagajul pe umeri/ îi saltă greu în ritm întins/ duce poveri/ care niciodată n-au fost ale ei”. Este un rol ancestral, iar urcarea sau coborârea în timp constituie exercițiul principal de înțelegere a lumii; firește, singura perspectivă importantă este cea biblică, a lui vanitas vanitatum: „peste trei mii de ani, oricum,/ cuvintele lor or să dispară/ înghițite de o limbă universală// cu sau fără înțeles// nu va rămâne nimic în vârtejul planetei/ nici copiii copiilor ei nu vor/ avea norocul oaselor prinse-n fosile”.
Nici proiecțiile literare ale feminității nu sunt relevante în această odă înălțată personajului feminin și feminității, în genere, printr-o suită de negații: „ea n-a mâncat la mese bogate/ n-a vânat lincși și mistreți/ n-a sunat din corn de argint/ nici n-a tras clopote/ ca să se-ntrebe pentru cine bat/ n-a avut arme ca să le spună adio/ n-a luptat pe frontul de vest/ nici la est de Eden n-a călcat” („[ea nu s-a născut]”).
În angrenajele în care performează multiplele fețe ale Minei (o precizare de final: autoarea aduce mulțumiri, între altele, „tuturor femeilor care mi-au arătat fețele Minei”) se regăsesc gesturi recunoscute în istoria poeziei românești; reinterpretată, argheziana Între două nopți precizează ce se poate arunca: cărți interzise, plictisitoare („care n-ar fi trebuit/ scrise deloc”), știrile de la televizor, curcubeul – toate ajung în „groapa cu politici corecte” pe care Mina o sapă în mijlocul casei sale. Scopul nu mai este transcendental, ci imanent, pentru că poveștile Hannei Bota descriu traume, nedreptăți, elemente de viață concretă: „mereu ea e de vină – o acuză adulții”, chiar și atunci când „un braț gol și păros/ a prins-o de coapse/ degetele s-au strecurat pe sub fustă”; sau când aude percepte din „manualul de conduită”: „de ce-ți iei fusta aia,/ nu vezi că e scurtă” – astfel încât, mai târziu, când dragostea nu mai putea să vadă și să simtă, „și-a cusut ochii sub arcadă/ așa cum le cosea păpușilor rochii”.
Discursul liric este din când în când întrerupt de secvențe intitulate Cântec, ce remixează cântece de copil și zicători, o nevoie permanentă de a întări discursul principal cu imagini și metafore, iar titlurile, încadrate între paranteze drepte (deci false titluri, ce reiau primul vers) semnalizează că este vorba de un singur mare text, un singur poem, de factură epopeică, un poem-confesiune autentic.