Ca toate lucrurile omenești și neomenești, are și poezia un sfârșit. Îl trăim acum? Călin Vlasie scrie (scrie?) o „epopee operațională”, pentru a arăta că poezia a ajuns într-un stadiu definitiv nou – profețit drept psiheism în poemele mai de început din Neuronia și Laboratorul spațial al anilor optzeci, în intervențiile sale programatice tot din acea vreme, dar și prefigurat în literatura generației de care aparține, sugerează poetul. Cine vrea să afle cum trebuie interpretat „operațional” și ce este „o epopee a umanului în epoca operațională” trebuie să meargă la puzderia de articole pe care Vlasie le-a publicat în diverse locuri în ultimele luni, dar mai ales pe site-ul său (https://www. calinvlasie.com/idei/), unde va descoperi, pe lângă îndrumări, definiții și exemplificări ce se întind de la Mihai Eminescu la Daniel Pișcu și la poeți tineri ai anilor 2023–2025, poate chiar metoda de care are nevoie pentru a citi noul său volum de versuri. Acestuia din urmă, Vlasie i-a schimbat anunțatul cu trâmbițe și surle titlu din Poetul ne/uman în Metoda cititorului, desăvârșind turnura cognitivistă a poeziei sale din seria Virtual și din precedentul volum Incident, printr-o ultimă piruetă de natură pragmatică, după spusele sale: „Nu mai este suficient ca poezia să ne spună ceva/ și să se exprime într-un fel,/ ci să indice și modul de funcționare,/ și ceea ce produce în consecință.” (Poezia-sistem, prefață). Pentru a exemplifica natura programatică a versului său, citez un întreg Poem 7 – poem-matrice (procedură: matrice 3D; fiecare câmp este un fragment de lume; cititorul poate citi pe orizontală, verticală sau diagonală, în lectură permutațională), construit ca o structură deschisă în care sensul poate fi ales de cititor prin lecturi multiple.: „[1] O margine cu branhii | [2] Un obiect fără umbră / [3] O voce închisă într-o sferă // [4] Trei treceri ale luminii | [5] Un psihic care învață/ ritmul | [6] Un drum ce devine liniște // [7] O rană retrasă în cuvânt | [8] O figură făcută din/ pulberi | [9] O lume care se reface la atingere // Citire orizontală: flux. Citire verticală: transformare. // Citire diagonală: psihic emergent. // Fosilizare: După citire, câmpul [5] rămâne în memorie 48–72 de ore,/ ca imagine centrală.” Aceasta să fie „metoda cititorului”? Metodă este cuvântul magic prin care modernii au crezut că vor preschimba toate formele culturii în forme de cunoaștere riguroasă. De tentația unei mathesis universalis în varianta carteziană, sau în oricare alta care acceptă sau nu îndoiala, până la metodele hermeneutice, structuraliste sau chiar statistice, nu avea cum să scape tocmai poezia! Mai ales că fusese destinată metodei încă de Horațiu, iar ecoul acestei destinări poate fi urmărit până la Eliot, y compris Paul Valéry: ars poetica sau crezul că secretul poeziei poate fi ghicit, transpus în reguli, expus și replicat. Metoda democratizează cunoașterea și creația. Aflat în posesia metodei, oricine poate face știință sau literatură autentică, aplicând-o. Vlasie nutrește și el acest crez, dar metoda lui poetică nu este nici exactă, nici experimentală, nici hermeneutică, cum ar fi visat-o modernii, ci a cititorului. Totuși, Vlasie nu-i pune la dispoziție acestuia o metodă de a crea versuri, pornind de la o bază computațional–LLM sau de la corolarul fractal al teoriei sale potrivit căreia poezia înseamnă iterare, reguli simple la îndemâna poeților, a cititorilor și a mașinilor de învățare profundă. Cu metoda cititorului, așadar, poetul rămâne în continuare agent liric, dar unul nesemnificativ în raport cu poemul. Acesta din urmă nu-i mai aparține, nu-l mai exprimă și nu-l mai reprezintă, ci funcționează asemenea unui „dispozitiv” sau „sistem”, așa cum Vlasie nu se sfiește să-și dorească și să cânte în versuri. Sau asemenea unei instalații artistice, independentă de autorul ei. Metoda cititorului de Călin Vlasie reprezintă un punct nodal în înțelegerea relației dintre noile tehnologii și creația poetică, dar și o unică și mare carte de poezie. Prin ea, Vlasie trece în fruntea generației sale și adâncește distanța acesteia față de cum se scria mai înainte, dar și, cumva, față de ceea ce se scrie după. Însă optimista teorie a poemului-sistem din versurile sale, atât de puternică și originală în construcția ei, nu întinde poduri între trecut și viitor, așa cum susține prin cele 12 FRAZE–POD (scurte teze țintuite pe o imaginară poartă a fostei catedrale a poeziei), numărate de la un capăt la altul al cărții. Dimpotrivă, adâncește și lărgește rupturile, în vreme ce punțile care au mai rămas între ceea ce a fost în poezie și ceea ce va fi devin tot mai înguste, mai fragile, mai iluzorii. Poeticul cântat în imnuri și psalmi de Vlasie, născut din algoritmi, procesat și operaționalizat de LLM, profesat, nu va ajunge niciodată unul înzestrat cu universalitate estetică. El va rămâne măsura unui mecanism în care cineva se angrenează și își scrie de unul singur, poate la inițiativa cuiva care își spune „poet”, poate împreună cu alții, propria poezie. Aceasta din urmă va fi însă ne/umană, căci va exclude dintre izvoarele ei talentul și înnăscutul, inspirația și geniul poetic, așa cum le exclud priveliștea cerului înstelat, freamătul mării și simplele reverii personale, „poetice” și ele, desigur, dar din cauze naturale. Iar peste toate acestea, mai răsunător ca oricând, și din gura mașinilor se va auzi întrebarea: „La ce bun poeții?”.