Cartea de față Pentru un stil microfonic interbelic. Conferințe lecturi, teatru radiofonic, anchete, Având-o drept coordonator pe Ligia Tudurachi și alți trei autori Constantin Bărbulescu, Roxana Patraș, Luana Stroe deschide cercetarea românească către studiul relevanței vocilor scriitorilor în raport cu literatura și precizarea acestor voci într-un context mai larg, social, în măsură să ofere o marcă auditivă și deopotrivă afectivă indisociabilă de textul literar și conferindu-i acestuia din urmă un relief indelebil. Autorii s-au concentrat, cu câteva excepții, asupra perioadei interbelice în care înregistrările vocilor nu s-au păstrat, spre deosebire de perioada postbelică când apariția benzii de magnetofon a făcut posibilă conservarea vocilor. În treacăt fie spus, în perioada în care am fost membru în consiliul de administrație al Societății Române de Radiodifuziune am inițiat un proiect al digitalizării Arhivei SRR, proiect care s-a împiedicat de numeroase chichițe administra tive și a eșuat. Cu atât mai mult este meritorie o inițiativă de cercetare precum cea de față, care valorifică un patrimoniu impresionant, fără suportul unei instituții. Autorii acestei cărți au așezat această cercetare în contextul studiilor occidentale pe aceeași temă în măsură să pună în valoare arhivele radiofonice, dar să le și completeze printr-o lărgire a spectrului auditiv împinsă către forme de instanțiere plurale, variate, ale vocii în spațiul public. Lucrările lui Isabelle Chol și Christian Moncelet, Céline Pardo, Pierre Marie Héron, Manon Houtart și Florence Huybrechts, Joris Lacoste și Elise Simonet alcătuiesc câteva repere teoretice fundamentale cu care lucrarea de față relaționează profitabil și față de care se precizează ca un demers informat și relevant. Puținele lucrări românești le aparțin lui Victor Crăciun, Confesiuni sonore. O istorie a literaturii române la microfon (1980) care cuprinde Microfonul vagabond (1932-1935). Publicistică literară radiofonică din Arhiva Societății Române de Radiodifuziune (Reportaje, însemnări de călătorie, eseuri); Orele culturii. Antologie de conferințe din Arhiva Societății Române de Radiodifuziune, vol. I (1931-1935); Vocile memoriei. Antologie de conferințe din Arhiva Societății Române de Radiodifuziune, vol. 1 (1931-1935), un demers mai degrabă restitutiv utilizând arhiva Radiodifuziunii, Luanei Stroe, O istorie a literaturii române la microfon (2022), rezultatul unei teze de doctorat coordonate de profesorul Mihai Zamfir, Lilianei Mușețeanu în calitate de coordonator, cu un cuvânt-înainte de Șerban Papacostea, Bibliografie radiofonică românească, I-III (1928-1944) (1998, 2000, 2003) și acest puțin justifică din plin o intervenție științifică menită să deschidă câmpul unei abordări inovatoare, de valorificare a arhivelor. Cartea de față evidențiază și o altă serie de proiecte fonografice și de mize în parte filologice, în parte arhivistice, în perioada de pionierat a înregistrării sunetului, precum inițiativa unui Sextil Pușcariu privitoare la alcătuirea Atlasului Lingvistic Român prin constituirea unei arhive fonogramice vizând documentarea „specificului național” românesc în sfera muzicii folclorice de conivență cu cercetarea pe teren a lingvistului francez Hubert Pernot, cuprinsă între 27 septembrie și 28 octombrie 1928, care urmărea realizarea unei arhive sonore: Collectes phonographiques de terrain en Roumanie. Autorii au urmărit această activitate de pionierat și în ceea ce privește construirea unei arhive cu scriitori, precum în proiectul „Mărturisirilor literare” desfășurat de Dumitru Caracostea în 1932 și 1933, unde inițiatorul înregistrează în timp ce citesc o serie de scriitori români contemporani: Octavian Goga, I. Al. Brătescu-Voinești, Cincinat Pavelescu, Jean Bart, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, N. Davidescu, Ion Pillat, Ion Barbu. Studiile lui Constantin Bărbulescu în acest sens sunt esențiale pentru înțelegerea interesului pentru rostirea românească, nu doar cea a poetului, adică descoperirea propriei voci și prin ea a poemului ca expresie a unui intim sonor, dar și a felului în care sună limba română, muzical, dialectal, fapt către care converge cercetarea pionierilor studiilor radiofonice, precum Constantin Brăiloiu, Dimitrie Gusti sau Dimitrie Caracostea cu anchetele folclorice și dialectale. Cartea reprezintă o lucrare de pionierat pentru spațiul cultural românesc, atât prin faptul de a consulta și analiza arhiva Societății Române de Radiodifuziune din perspectiva relației strânse pe care această arhivă a întreținut-o cu literatura în perioada interbelică, cât și printr-o abordare care valorifică vocea scriitorilor și tipul de discurs radiofonic, practica vocală stabilind, totodată, și un parcurs istoric al felului în care discursul radiofonic relaționează cu literatura și scriitorii. Există o dublă miză raportată la acțiunea de constituire a unei arhive fonografice, aceea de capta o voce colectivă a cântecelor populare, care răspunde cercetării folclorice și lingvistice, dar și de a revela vocea textului literar ca voce a autorului, dar și a textului deopotrivă sau, apelând la un interpret, la o dramatizare a faptului literar în chiar actul rostirii izolat de cel al reprezentării scenice. Cum se poate vedea, demersul autorilor este și unul care ține de istoria literaturii dintr-un unghi insolit care permite reflectarea faptului literar într-o dimensiune auditivă, a vocii, și colectivă, a propagării ei în eter ca purtător de cuvânt al literaturii. Autorii nu intenționează însă o analiză literară a vocalității poeților, a se vedea cazul Bacovia ilustrat de studiul Ligiei Tudurachi, ci un demers de fenomenologie a ascultării care ține de domeniul sounds studies și unul, l-aș putea spune cultural-politic, în măsura în care vocile care se fac auzite devin voci în sensul autorității pe care o dețin în spațiul public, dar, totodată, o și edifică în spațiul radiofonic care configurează un nou spațiu agoraic. Autorii se arată interesați de analiza sonoră a calităților materiale ale vocilor de scriitori așa cum decurg ele din evidențierea practicilor literare radiofonice menite să pună în evidență trăsături specifice articulării: timbru, intensitate, ritm, amploare, registru vocal (grav, mediu sau acut), cadență, emfază, spațiere, saturație, vocalize, coralitate, melodie etc. În acest sens, cercetarea de față evidențiază o altă serie de mize importante: identificarea unor stereotipii specifice vocalizărilor, în termenii lor, a unui „comun” al rostirii românești radiofonice, perceput ca atare de publicul radioascultător. Acest specific este configurat prin decelarea unui „stil microfonic” interbelic, cu termenii lui Tudor Arghezi, care reprezintă și o conștiință a discursului vorbit, difuzat în spațiul public, element nu doar de identitate sonoră, ci și unul de identitate a textului, a reliefului său particular, dar implicit construind și o identitate a scriitorului. Totodată, autorii precizează și un fel de politică culturală a rostirii în public, fie cu vocile autorilor în cauză, fie cu cele împrumutate unor actori, fie cu cele ale unor specialiști, a unor crainici. Similar fotogeniei ar putea fi decelată și o radiogenie, trecerea prin acest spațiu de intercesiune sonor fiind în măsură să confere o marcă indelebilă, să sublinieze o serie de atribute care țin de ceea ce Jerôme Meizoz numește „postură literară”. Universului tăcut sau discret al textului i se adaugă astfel o dimensiune sonoră care i se asociază acum într-o relație aproape simbiotică. Apariția benzii de magnetofon face posibilă înregistrarea vocii, ceea ce se întâmplă în intervalul 1954-1959 cu un lot remarcabil de scrii tori din care face parte Blaga, Bacovia, G. Călinescu, Arghezi, Camil Petrescu, Alice Voinescu, primele „lecturi de consacrare” și totodată „lecturi intensive”. Ligia Tudurachi consemnează faptul că schimbările care au loc la nivel politic determină poziționarea acestor autori, mai precis situarea vocii lor, și acesta nu este singurul context. Propria lor vârstă, cea a senectuții îi distanțează de poezia lor scrisă cu două sau chiar trei decenii în urmă, ei nu trăiesc în prezentul operei, și înțeleg rostul acestui gest ca unul retrospectival, care închide testamentar o operă, vocile lor sunt „voci bătrâne”. Interogația provocatoare a Ligiei Tudurachi deschide posibilitatea unui comun al vocalizării, a unei fonoscopii de grup, chiar identificarea unei „emoții politice”. Documentarea cărții este impresio nantă, reflectând caracterul interdisciplinar al lucrării, dar și faptul de a consulta surse prestigioase de la filozofie la politologie, de la istorie literară la istoria mass-media, de la folclor la memorialistică, de la sounds studies la muzicologie etc. Printre sursele primare se află documentarea făcută în România atât de echipele românești, cât și de cele mixte franco-române precum: Cartea echipelor (1937), Echipe studențești la sate. Program de lucru și rezultate. Întâiul an 1934 (1934) sau Petite Collection de L’Institut Phonétique et du Musée de la Parole et du Geste, Fascicule 10, Catalogue des Disques Roumains, enregistres en 1929 par l’Institut Phonétique, (1930) sau culegeri de folclor precum cea a lui Béla Bartók, Cântece poporale românești din comitatul Bihor (Ungaria) (1913) sau studiile de folclor muzical ale lui Constantin Brăiloiu din Opere, vol. I-VI (1981- 1998). Autorii cărții au reușit să acopere întregul câmp al cercetării românești de până acum și să ducă mai departe cercetarea cu noi mijloace teoretice. Roxana Patraș oferă două studii de caz extrem de provocatoare avându-i ca „protagoniști” pe Nicolae Iorga și Petru Comarnescu, pentru a ilustra această relație mediată prin vocea radiofonică a literaturii cu publicul, dar și dimensiunea autoreferențială pe care vocea o deschide autorului. Pornind de la volumul de conferințe publicate ale lui Nicolae Iorga, Sfaturi pe întuneric, Roxana Patraș subliniază importanța considerabilă a acestora în economia operei, dar și felul în care constituie un revelator al metabolismului creator al istoricului a cărui oralitate de impresionant debit se revarsă torențial fiind captată stenografic. Ceea ce au în comun o parte din aceste studii ține de adaptarea scriitorului la noul mediu și felul în care acesta, în spiritul apoftegmei lui Marshall McLuhan, „mediul este mesajul”, tinde să-și calibreze discursul, modalizându-l în așa fel încât să încapă nu numai într-un format inevitabil procustian, dar și să se adapteze la mediu. Pentru Iorga, sfatul/povața devine expresia medială între oratorie/cugetare și tiparul utilitarist-comercial al emisiunilor de genul „sfaturilor pentru…” În contextul unei emisiuni despre modă, format generalist, Tudor Arghezi jonglează între moda ca aspect vestimentar, dar și ca reflex adaptativ și edificarea unui model care transpune ritmurile vieții moderne, altfel spus configurează, analizează formele de sociabilitate trecând prin acest spectru modă – mod – model – modalitate – circumstanță (de modă). Arghezi este inclus prin tre teoreticieni remarcabili interesați de emisiile radiofonice precum Theodor W. Adorno, Bertolt Brecht, Jean Cocteau, Gaston Bachelard, Rudolf Arnheim, dar cel cu care Ligia Tudurachi realizează o paralelă remarcabilă, mergând spre detaliul semnificativ, este Walter Benjamin.
Luana Stroe se ocupă de soundscape-ul, peisajul sonor, cu terme nul lui Murray Schafer, romanului românesc interbelic, mai precis de felul în care prozatorii reușesc să „ arhiveze” experiența acustică a epocii, să-i redea sunetul, eterogenul sonorităților sale de la bruitisme la microarmonii tonale. Scriitorii devin astfel niște „martori auditivi” (Earwitness). De la I.Peltz, Ion Călugăru la Mircea Eliade, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Victor Eftimiu ș.a., cercetătoarea convoacă autori și situații ale captării acestui sunet al civilizației românești în roman oferind unul dintre cele mai provocatoare și insolite studii românești asupra romanului. În orice caz, radioul nu este un mediu oarecare, el îi influențează pe acești scriitori/cărturari care vin în contact cu el ca performeri, îi determină să adopte o strategie discursivă adecvată, să-și reconsidere intervențiile, să reflecteze la acest mediu de transmisie și la oportunitățile pe care le oferă, să revadă propria literatură, propriul discurs prin ceea ce revelează acest mediu și nu în ultimul rând să-și descopere vocea. Toate acestea conduc la ceea ce Arghezi numea o radioestetică, pe care autorii acestei cărți sunt nevoiți să o reconstituie adesea fără sonor, surdina pusă de absența înregistrărilor propriu-zise, având la îndemână doar o serie de ecouri scrise, cu alte cuvinte o literatură.