Doina Adriana Nicolăiță este poetă, eseistă, licențiată în Filologie (Limba și Literatura Română – Limba și Literatura Latină) la Universitatea de Vest din Timișoara. A publicat cinci volume de poe zie: Inlucidare (2009), Împreună-Sepa rat (2020), Răsfrângeri în infi-nit (2022), Așteptările (2023), Mâna nevăzută (2023). A fost premiată pentru poezie (2023) și critică literară (2025) la Colocviul Național al Revistelor de Cultură. Este prezentă cu poezie și eseuri în revistele: România literară, Apostrof, Ramuri, Luceafărul de dimineață, Neuma, Discobolul și altele. De asemenea, deține titulatura rubricii de critică literară a revistei Arca din Arad.
Când începe totul este cel mai recent volum al poetei, cu un text escortă semnat de Vasile Dan: „Cel mai greu e să definești simplitatea. Mai ales atunci când o întâlnești în poezie. Căci ea nu e ce pare a fi – o reducere la esențial și tranzitivitate a comunicării –, ci un truc sub care colcăie sensuri. Doina Adriana Nicolăiță scrie o poezie discursivă, e adevărat, dar întotdeauna cu un substrat metafizic. Aceasta îi dă, incontestabil, identitate lirică.“
Când începe totul și Pasaje sunt emisferele acestui fruct dulce-amar. Primul capitol stă sub semnul puterii ascunse într-un cocon de fragilitate din care, poeta, care creează în timp ce vorbește – ebrah k’dabri, extrage firul subțire al existenței. Nu o face precum moirele, nici precum zeița Păianjen amerindiană, ci, mai degrabă, precum Neith, zeița egipteană care țese lumea pe războiul ei în fiecare zi, refăcând realitatea sau, și mai bine, precum Diana, vrăjitoarea țesătoare, personajul trilogiei lui Deborah Harkness, pe care poeta le presară, mai delicat sau mai apăsat, în operă, realizând un autoportret din care reiese o ființă lipsită de organul orgoliului, ambiției. Dimpotrivă, chipul pe care poeta îl oglindește în versuri este unul ce amintește de cumințenia și sărăcia sacră a devoțiunii franciscane. De aceea vorbim mai degrabă de o ființă cât se poate de omenească și nu de o zeiță. Și totuși, este o ființă care vede, simte, înțelege lumea aproape miraculos și, cunoscând-o stricată, o repară, o reface, o îmblânzește, denumind-o, într-un act care amintește de Sisif, dar și de zorii umanității, de timpul fericit din Eden, când omul, Adam „a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului și tuturor fiarelor câmpului“. Ori, de această dată, femeia, cea care nu a participat la numire, nefiind creată încă, „vindecă“ lumea refăcând-o, redenumind-o, de această dată ca ființă primordială, cu puteri demiurgice, o Eva poetă. Tot astfel cum scrierea variațiilor unui cuvânt magic, într-un triunghi era o modalitate de a diminua răul, boala, (de exemplu, Daniel Defoe în A Journal of the Plague Year scrie că abracadabra era folosit în Londra secolului al XVII-lea pentru a evita îmbolnăvirea), tot astfel Nicolăiță, pornind de la formula „când începe totul“, recreează în timp ce vorbește: „Atunci când un cuvânt germinează / începe totul“, „Cu civilizația spectacolului / a început totul“, „Când așteptările se desprind / în alt început“, „Când limba în care te-ai născut / se usucă pe limba ta/ e semn că începe ceva“, „Atunci când prima și ultima / își numără zilele/ stă să înceapă totul“, „În poemul care se scrie singur / începe totul“.
După actul de reparație din prima parte a cărții, partea a doua, Pasaje, conspectează liric glisarea înspre muncile și zilele poetei, a cărei misiune recuperatoare nu s-a sfârșit. Poezia se scrie zilnic, și zilnic acest act aparent facil, aparent comun, ordonează universul, măruntele lumi revelate de o carte deschisă, trecerea unui autobuz, o știre, o dimineață, o plimbare pe Strada Mețianu, pe malul unui lac, într-un sat sau înspre un turn ciunt. Austerele întâmplări ale zilei sunt prilej de meditație, de explorare a spațiului, a istoriei antice sau medievale, a efectelor inteligenței artificiale asupra societății, a literaturii din bibliotecă și din viața literară cu dinamismul, evenimentele și ritualurile acestora. În această urzeală a lumii, pe care, ca o măiastră țesătoare, poeta încearcă să o repare, să-i redea frumusețea și demnitatea, poezia este trăită la modul sacru, o formă de elevare, nu de superioritate, turn de scăpare și peșteră de adăpost, teritoriu paradisiac: „Călcam / cu ochii clari / poate nu ratez intrarea și / nu mă voi înspina – miroseau trandafirii roz ai Damascului / din care am făcut licoarea răcoroasă / de peste vară / am băut-o și am lăsat teama de înaintare / să treacă / în parfumul trandafirilor de Damasc“.
Ornată discret cu metafore, epitete, câte un oximoron, cu un stil confesiv și conclusiv, cu versuri tăiate în catifea și cu un avânt stăpânit, irizată de idealuri fără a fi tezistă, poezia Doinei Adriana Nicolăiță realizează răscumpărarea lumii, acea reparație cu aurul poeziei, kintsugi: „Mărul din care am mușcat / (…) /era întreg“.