În poemele lui Mircea Stâncel, din volumul recent apărut Cartea conflictelor, se resimte o tensiune a evocării în urma unei acumulări de impresii, observații, viziuni, într-o atmosferă conjugală, marcată de elemente onirice, fantaste sau de un comic malițios. Conflictele acestea, preponderent de natură domestică, devin scenarii intime care dezvăluie candoarea și histrionismul, obișnuitul și misterul propice naturii versatile a vieții de cuplu. În conturarea acestui tablou, sunt prezente și elementele scriiturii optzeciste, de la cele parodice, de pastișă sau de limbaj tranzitiv până la cele intertextuale. Astfel, cele două tendințe, cea postmodernă și cea romantică, provoacă, pe parcursul poemului, o dezlănțuire uneori fulminantă a fanteziei.
Majoritatea situațiilor, care țin de prezența concretă sau doar imaginată a persoanei iubite, sunt construite pe baza unui scenariu al presimțirii. În sensul în care fiecare gest, apropiere sau distanțare, fiecare experiență reală sau senzuală par a fi artefacte ale închipuirii, proiecții insolite din care nu lipsesc candoarea, ingenuitatea, idealizarea. Toate acestea survin chiar și în momentele în care iubita vine dintr-un trecut biografic, irizat de un pitoresc arhaic: ,,hai să ne împăcăm în seara asta îi spun/ să te amestec în poveștile mele cu străbunii reali/ cu fructele lor de pădure/ cu esențele rănite ale gorunului-/ patriarhul esenței lemnului și împăratul cuiburilor/ și eu îmi laud străbunica de pe acolo/ în căutare de sens și de arhaisme ce nu eșuează/ dacă nu o visez eu, cine ai vrea să o facă/ pentru că ea văzuse cândva cum se revoltă iarba“. Într-un alt poem, aceasta face parte dintr-o lume fabuloasă, în care coexistă, într-o simbioză armonioasă, nocturnul și diurnul, oniricul și miticul: ,,în tine văd o casă imensă ce se prăbușește noaptea/ peste umerii celui care a construit-o/ pe ulițele mele uitate sunt niște vene pline/ ce aud un cântec al disperării/ un urlet de lup în plină iarnă/ într-o pădure în care au fost aruncate toate pieptenele/ pe care tu le-ai primit pentru părul tău de aur“.
Autoritatea feminină, destul de năbădăioasă, cultivă o insurgență, dar și un pragmatism ludic, care se revarsă asupra poetului într-un halou de tandrețe comică. Drept urmare, se resimte, din partea acestuia, o malițiozitate candidă, în acest continuu joc al seducției. Plângerile poetului răspândesc, de asemenea, un iz discret de tandrețe dezarmantă, de frondă deturnată afectiv: ,,vrea să facă instrucție cu mine/ îmi citește cele zece porunci/ vrea să pună în ordine circulația cartierului/ dar nu mai are răbdare la semafoare/ trece pe roșu;/ vrea să aibă toate bijuteriile casandrei/ și le are, le ascunde undeva în rochia ei roz“. Dimensiunea conviețuirii se desfășoară în jurul unui nucleu fantast, tensionat și imprevizibil, al unor situații cotidiene, de un comic hazliu, în urma cărora ies scântei dionisiace: ,, toată străduța asta se va prăbuși curând/ dar când dansezi când râzi dar mai ales când plângi/ când te parfumezi cu trandafirii crescuți la intersecții/ voalul tău le strânge pe toate cu un nod gordian“.
Până și imprecația capătă un rafinament livresc, în preajma cuvintelor iubitei ,,pline de sulițe“, când ,,gesturile tale îmi sfâșie toate sinceritățile mele“. De asemenea, survine și reproșul resemnat-candid pe care i-l adresează poetul, acuzând-o că a făcut ,,adulter cu propriile-ți metafore“. De altfel, în aceste notații, tonul sau intenția poetului nu tind să dezvăluie o atitudine mult prea afectată, ci, mai degrabă, preschimbă această aparentă stare/situație conflictuală într-un spectacol verbal dinamic și contrastant, după cum observa și Ion Pop, în textul de pe ultima copertă.
Alteori, poetul se lansează într-o serie de reproșuri care compun tabloul unei decadențe comice, dintr-o parodie domestică a filmelor de acțiune, în care ea joacă un rol dublu, cea de iubită și de gangsteriță. În această postură, ajutată și de imaginația cinematică a acestuia, ea își depășește condiția conjugală, ajungând să sfideze legi și canoane, să demitizeze, printr-o atitudine ștrengărească, imaginea partenerei ideale. Tonul blând-amar îndulcește reproșurile care i se aduc în noua ipostază de Al Pacino feminin: ,,nu-mi mai lăsa pe umeri povara nopților singure/ în zilele de post spargi seifuri cu toți hăndrălăii/ și mai nou îți transformi banii-n valută/ ăsta ar putea fi un semn dezastruos pentru mine“. Se revine, apoi, la o inocență a faptelor și gesturilor, puternic ancorate într-un imaginar arcadic: ,,tu râzi și-mi spui că totul e întâmplător/ și mai ales dansezi alături de o păpădie/ îmi spui că tu ești alt punct de vedere/ la toate alunițele ce prind a se înmulți/ ai vrea să te căsătorești cu o mușcată“.
Fabulosul năbădăios al conviețuirii se resimte, ca o undă seismică, în volumul acestui poet destul de discret în public, dar autentic în viziune și simțire.