Mihai Firică este un poet care surprinde prin intensitatea care circulă pe dedesubtul poeziei sale, cel puțin ultimul său volum, Cartea zilelor care n-au fost (Ed. Cartea Românească, București, 2026), revendică această intensitate a poemului. Primul poem, Nașterea poemului, este un bun ambasador al întregului volum și nu mă surprinde că poetul l-a găsit nimerit să facă oficiile de gazdă. Într-un fel, el figurează în Cartea lui Firică ca un fel de Geneză, cu poemul se naște o lume, iar începutul nu poate fi decât Cuvântul, aici plasat la plural, pentru că instanța poetică se reflectă într-o pluralitate. Nichita Stănescu conferea pe de o parte materialitate cuvintelor, pe de alta, încerca să le arunce într-un alt plan ca „necuvinte“, subliniindu-le poate ca în numismatică, un revers în raport cu aversul, sau ca în lingvistică, conotativul în raport cu denotativul, adică un univers în care ele sunt altceva, spun altceva. Pentru Mihai Firică există o materialitate a cuvântului, cerneala, care are atributele vital-circulatorii ale sângelui, dar dincolo de această relativă materialitate (cuvintele „adulmecă“ asemeni unor căței) ele au virtuți taumaturgic-soteriologice, desprinse din logosul fondator de lumi, poetul explorând o dimensiune religioasă, dar transferată sferei poetice acolo unde cuvântul vizează aceleași puteri: „Am luat un cuvânt din țărână,/l-am spălat în rouă,/l-am pus la piept ca pe o icoană strâmbă/și am așteptat să învie singur.“ (Ziua a opta) În orice caz, cuvintele sunt fundamentale pentru poetica lui Mihai Firică, constituie un senzoriu, sunt parte a trupului, și-i transmit suferința, astfel că frazele dor, iar stiloul este deopotrivă o sursă a lor, dar și a luminii. „Fiecare cuvânt e o rană care se deschide în palmă,/scriu cu sânge și nu mai știu dacă e al meu/sau al celor care au murit în cărți neîncepute./Un copil se apropie, îmi smulge stiloul,/îl duce la gură ca pe un flaut, din el curge lumină.“ (Cărți nescrise)
În această direcție merge Mihai Firică, cea a unei esențializări, a unei fabule existențialiste, pentru că poemul servește și drept instanță de mediere între poet și cei dragi, mama, tatăl, sora, iubita, rolurile sunt aproape interșanjabile, dar și evazive, e o modalitate de a le vorbi, de a intra pe un alt tărâm într-un fel care seamănă mult cu descinderile suprarealiste în abstruse universuri paralele. Poetul împrumută corpul unei femei ca vehicul psihopomp și prin ochii ei vede o lume de dincolo cu geografia ei neliniștitoare, ca un film precum cel al lui Dali și Buñuel, Câinele andaluz, din 1929. „În interiorul femeii era primăvară,/am mers pe alei pietruite,/prin văi străbătute de firișoare de apă/care își schimbau culoarea,/când roșu-aprins, când albastru-turcoaz,/apoi am ajuns pe o pajiște întinsă/cu o puzderie de copii/care se alergau râzând,/îmi făceau semne cu mâinile care nu aveau degete./Nici glas nu aveau, nu se auzea niciun sunet,/totul era amuțit ca atunci când îmi îndesam perna pe urechi/și credeam că va dispărea femeia străină/care se apropia de mine cu o seringă enormă./În joaca lor, copii rostogoleau căpățâni de miei care încă rânjeau,/pe toată pajiștea erau mici ochiuri de sânge proaspăt și blănuri albe.“ Numai că peisajul suprarealist are tușe expresioniste, reflectă o angoasă profundă, tărâmul de dincolo exprimă chiar dacă sub forme eufemizat-atenuate un spațiu al morții a cărei experiență o trăiește transfigurat poetul. În acest tărâm înfățișările familiare se scaldă într-o ambiguitate neliniștitoare, identitățile sunt înșelătoare, de împrumut, limbajul liturgic deschide în poem o dimensiune testamentară. Geneza e inversată, poemul asemenea unui fiu aflat la vârsta copilăriei își scrie autorul redus la dimensiunea unei pete de cerneală, simbol al aneantizării sale: facerea este și desfacere, versul este și pata de cerneală care constituie rezervorul său amniotic, întoarcerea este și o despărțire. „Scrie-ți un vers cu ultimele cuvinte,/ facă-se poemul/ precum nou-născutul care iese din pântecul tău,/ așază-l lângă masa ta de scris,/ privește-i chipul,/ pata de cerneală pe care o va face în joacă ești tu.“ Poeme precum Inima mea va veni după mine cândva, Dincolo de țărm (dedicat tatălui său Gabriel) evocă ceea ce Lucian Blaga numea cu anume solemnitate „Marea trecere“, poemele sunt scrise parcă in a state of emergency cu titlul volumului lui Lawrence Ferlinghetti. Ceea ce conferă o marcă a poemului de acest tip ține de plasarea unei reflecții despre poezie care pivotează în jurul „cuvântului“ într-o dimensiune obsesiv-thanatică. Încă o dată, cuvântul, scrisul au putere de viață și de moarte, generează și regenerează.
Altfel, poemele au ceva dintr-o zbatere interioară care coboară însă în carne, în ecorșeuri expresioniste, precum în Fiara, dar în poem există ca un miez al lui chiar tema scrierii, mai precis a aproprierii sale incerte: „Autorul nu sunt eu,/nici mâna din care se scurg cuvinte,/nici poemul acesta care va avea un final deschis nu-i al meu“ sau în Coroana de spini a redactării unui poem torturant: „Voi scrie, deși știu că textul mă va înghiți,/îmi voi lipi pe trup litere încinse,/coroana de spini rezervată poetului/mi-o voi potrivi pe frunte.“ Mihai Firică ridică poezia și poetul la o demnitate metafizic-redempționistă, poemul se află cumva la hotarul dintre viață și moarte, dă seama de întreg trăitul și netrăitul, de scrisul și nescrisul, și mediază trecerea către o existență postumă. Poezia pare integrată unei viziuni stoice unde poemul realizează o deprindere de a muri, păstrând deplină senzorialitatea, palpabilul, din tumultul unei agonii chiar dacă proiectate într-o dimensiune metafizică. Într-un fel, poemul conciliază prin intermediul metaforei cele două dimensiuni, una a unei înălțări abstracte, cealaltă a unui trup din care cuvintele și toate celelalte se nutresc. Pe alocuri, poemul riscă totuși să scape de sub control, cu jocuri de lumini și umbre, lasă cumva cuvintele în libertatea unei polisemii derutante. Fiecare cuvânt, vers este supraîncărcat de semnificație, de numinos, fapt care dă o anumită densitate poemului, dar îl și opacizează. Poetul oficiază mistere, se strecoară hieratic în poemul său, uneori te ajută să te orientezi între nord și sud ca în Cu țara la purtător, partea nevăzută, un poem de ecou blagian: „Când privesc de la o fereastră spre cealaltă,/ îmi dau seama că nordul și sudul nu sunt depărtări,/ ci două feluri de a ține minte:/ unul prin ordine și liniște,/ celălalt prin zvon și pasiune./ Între ele mă mișc și eu –/ ca o pasăre care nu migrează,/ dar simte mereu vântul din două direcții.“
Există însă și un alt registru poetic, unde Mihai Firică renunță la aplombul metafizic, altfel spus, coboară metafizica în stradă, chiar într-un pub. Cartea pe care o rescriu în fiecare zi este unul dintre poemele ample ale volumului care ne propune perspectiva unei întâlniri amicale cu un Dumnezeu „just a stranger on a bus“ ca în „One of us“ cu lyrics-ul lui Eric Bazilian în interpretarea inubliabilă a lui Joan Osborne. O întâlnire într-un pub este menită să rescrie istoria, cea a Vechiului Testament, de pildă, unde Potopul este redus la dimensiunea jovială a unei ploi de iunie, iar Noe primește în Arcă pe „oricine tremură și vrea să urce“, unde marile bătălii care au condus la fondarea unor imperii precum cel al lui Alexandru Macedon sunt întrerupte de o pauză de țigară, iar Războaiele mondiale devin meciuri de box cu Hitler și Stalin drept arbitri, „doi bătrânei ce nu suportă sângele“, totul revine la dimensiunile unei umanități îmblânzite, reîntoarse către roluri domestic-benigne. Iadul este redus la câteva efecte și la o lectură a autobiografiei, „M-am uitat la Dumnezeu și L-am întrebat: „Ce facem cu iadul?“/ „Păstrează-l, a zis, dar scoate focul./Pune scaune tari și lumini reci,/să-și citească fiecare biografia cu voce tare./Atât ajunge.“, mărturisirea păcatelor la o frază „Îmi pare rău.“ Poemul nu are nimic sorescian, nu e o fabulă/parabolă, și oricât ar părea de ludic, există în el ceva dramatic, de la dorința unei împăcări la un fel de amnistie generală, rescrierea Istoriei universale pe care asemenea unui autor dezinvolt, Dumnezeu o poate face fără fasoane.
Acesta este poemul pe care-l prefer la Mihai Firică, de pildă De mâine voi merge drept, părăsește dimen siunea metafizică, coboară treptele poeticului spre prozaicul cel de toate zilele. În fapt, un poem de despărțire, complet neconvențional, deliricizat, dezangajat, cu un soi de ironie pervaziv-evazivă, pe final, dar netestamentar, ca o recapitulare blazată cu consemnarea eșecului: „Barul de la colț e iadul colorat de un zugrav beat,/berea e caldă, mâinile reci;/și în scrumieră dorm două țigări neterminate,/ca doi câini care s-au mușcat și s-au plic tisit.//Dragostea ta s-a furișat pe ușa din spate,/fără să-și ia paltonul./Nici măcar nu a trântit-o;/a lăsat-o să se închidă singură,/ca un fugar care știe deja drumul spre altă gară./Trădarea este agilă ca un hoț,/are pași moi și buzunare adânci./Îți fură cheile, râsul, duminicile,/și-ți lasă în loc o monedă ruginită, cu fața ei pe o parte,/și nimic pe cealaltă.“ Dacă lirism și metafizică nu e, nici sentiment, nici suferință, nimic nu e, pare să spună Mihai Firică, dar poemul său a căpătat un suflu nou, ceva alert, palpabil în același timp, încât îi simți pulsul: „Nu e poezie aici,/ci doar o masă lipicioasă, o notă neplătită,/un bărbat care învață să bea apă,/fiindcă nu-și mai permite să iubească.“ Poezia a devenit adresativă, colocvială, cu familiarități și imprecații. Detaliile banale bat tactul unei vieți care se trăiește hic et nunc cu toate inconsecvențele, incongruențele și raznele ei. „Da, la naiba, știu:/nu e sfârșitul lumii;/este doar marți, puțin după miezul nopții,/și cineva își face bagajul/într-o cameră care a fost a noastră,/împăturește o cămașă, o minciună, două fotografii./Eu rămân aici să negociez cu barmanul,/să trag o linie pe tejghea:/până aici a fost./De aici încolo – încă un ciob de viață.“ Stau în ploaie cu telefonul în mână, Războiul cel de toate zilele, poeme de aceeași factură, fac sesizabil un lucru, când poetul toarnă ceva minimalism și ironie în metafizică și nu invers, poemul devine ospitalier, are nerv, dobândește acel alert al vieții, vibrația ei inconfundabilă. Cuvintele încetează să mai iradieze lumină, să sângereze sau să construiască arhitecturi monumentale sau peisaje angoasante, ci comunică discuționist ca de la egal la egal. Încă o dată, aceasta mi se pare formula câștigătoare în volumul lui Mihai Firică, deși este clar că poetul își propune de la bun început să emită pe mai multe frecvențe, să alterneze registrele și să-și ducă poemul când în sus, când în jos, de la transcendență la contingență și invers. Poate că într-un fel, Mihai Firică își răspunde ca într-un dialog cu sine însuși în acest volum, reafirmând puterea vieții care se trăiește cu toate flecuștețele și inerentele ei dezamăgiri asupra celei care se visează.