Dan Stanca revine în actualitate cu o ediție revăzută a volumului Jurnalul așteptării. Lucrarea a apărut în 2025 la Editura Cartea Românească, prima versiune a cărții văzând lumina tiparului în 2014. Potrivit titlului, avem de-a face cu un jurnal intim și nu cu un roman, deși relatarea nu urmează întotdeauna principalele reguli ale diarismului: legea calendarității, principiul simultaneității, clauza fragmentarismului și problema destinatarului. De aici apropierea de structurile unui roman de factură autenticistă. Narațiunea conține patru secțiuni ample, tot atâtea romane în roman, intitulate după cum urmează: Nani și Horia, Tea și Mihai, Olga și Carol, Maria. După cum o sugerează și titlurile, amplul roman-jurnal redă povestea dramatică a mai multor cupluri. Prin intermediul lor, Dan Stanca reconstituie istoria zbuciumată a secolului XX, așa cum au trăit-o câteva personaje emblematice. De altfel, romanul se caracterizează prin continua împletire dintre real și imaginar, dintre istorie și ficțiune. În fruntea cărții se găsește un citat din Rilke, ce plasează întâmplările sub pecetea fantasticului și a miraculosului: „Orice înger este înfricoșător“.
Intitulată Nani și Horia, prima secțiune se găsește sub semnul așteptării. De aici afirmația repetată în mod obsedant: „Tot aștepți, tot aștepți!“ Mizând pe elementul de senzație, Dan Stanca reconstituie povestea zbuciumată a cuplului alcătuit din gazetarul cvincvagenar Horia Nicolau și iubita lui mult mai tânără, Diana Ramona Iordăchescu, supranumită Nani, o puștoaică adorabilă și răsfățată. Naratorul devine victima violenței domestice, fiind agresat fizic de către concubina lui. Personajul începe să rememoreze întâmplările pe patul de spital, unde este îngrijit de Maria, o întruchipare a fidelității și a devotamentului feminin. Internat la neurochirurgie, el are ocazia să contemple o întreagă scară de suferințe. Potrivit Mariei, nebunia dintre Nani și Horia a fost declanșată de diferența prea mare de vârstă dintre ei. Nu întâmplător, iubita naratorului este comparată cu Lolita lui Nabokov. Meditațiile de pe patul de spital devin pentru gazetar un bun prilej pentru a-și exprima opiniile despre scris. Personajul recunoaște că, în tinerețe, nu a dat doi bani pe opiniile criticilor și pe curentul literar dominant. Nutrea convingerea că era cu atât mai valoros cu cât, asemenea lui Ionescu, mergea împotriva curentului. Nu se alinia, preferând să fie anacronic. Apropiindu-se de senectute, recunoaște că nu îl mai interesează literatura. Considerându-se un ratat, personajul se compară cu K., celebrul antierou al lui Kafka. El se definește drept „un romancier desuet, bătrân și singur“, care înnegrește mii de pagini.
Romanul are numeroase planuri epice distincte, prezentul fiind doar un pretext pentru evocarea momentelor dramatice ale trecutului. Un personaj interesant este Alexandra, fosta profesoară de engleză a naratorului din timpul studenției. Aceasta este fascinată de opera lui William Butler Yeats, „poetul mistagog, scriitorul tenebrelor superioare, făptura cea mai eterică într-un secol al fărădelegilor“. Ea este cea care îi dezvăluie naratorului povestea dramatică a tatălui ei, Dinu Cristian. Acesta a fost arestat în 1958, chiar de Bunavestire, fiind eliberat abia în 1964. Personajul repetă experiența lui N. Steinhardt, cu atât mai mult cu cât, în timpul detenției, ține un jurnal al așteptării, de unde și titlul romanului insolit. Cartea îl face pe narator să înțeleagă ce importanță joacă așteptarea în viața unui om. Asemenea lui Steinhardt, Dinu refuză să își denunțe prietenii și pleacă la închisoare împreună cu ei. În lipsa creionului și a hârtiei, deținutul a memorat întâmplările, pe care le-a transpus pe hârtie după eliberarea lui. Nu este vorba despre o memorie mecanică, ci de un flux afectiv, prin care își răscumpăra anii de detenție. Jurnalul lui Dinu Cristian este o revanșă la adresa istoriei nedrepte. Personajul lansează ideea că lumea nu are nevoie de titani, ci de îngeri. Jurnalul așteptării este un jurnal secret, ținut de tatăl Alexandrei noaptea. L-a intitulat așa ca să îl opună Jurnalului fericirii ținut de prietenul său, Nicu Steinhardt. Dinu Cristian, tatăl Alexandrei și fratele Teodorei, a fost asistentul lui G. Călinescu la Catedra de Istoria literaturii române.
Realul și imaginarul se împletesc mereu în romanul lui Dan Stanca. Prezentând mai multe destine zbuciumate, mutilate de „teroarea istoriei“, prozatorul zugrăvește marile orori ale secolului XX. Printre numeroasele destine frânte se numără Teodora Cristian și Mihai Deleanu. Povestea lor devine un pretext pentru a face radiografia comunismului românesc. Pentru a scăpa, cei doi aleg să ia calea exilului.
Jurnalul așteptării este un roman care discută raportul dintre realitate și ficțiune. În viziunea prozatorului, ficțiunea arată altfel decât litera istoriei. Mai mult, imaginația bate întotdeauna realitatea și deschide orizonturi sumbre într-un univers nelimitat.