150 de ani de la nașterea prozatoarei și 80 de ani de la acordarea Premiului Național pentru Proză – Hortensia Papadat-Bengescu rămâne „marea europeană“ și prozatoarea de raftul întâi a literaturii noastre. Receptarea operei sale a avut suișuri și coborâșuri. În mod ironic, interdicției din anii ’50 îi răspunde eliminarea de azi din programa școlară. Dar opera sa a continuat să atragă comentarii fine și analize subtile menite să-i sublinieze actualitatea și rezistența la trecerea timpului. Trec rapid în revistă exegeze feminine, cărți întregi ori capitole consistente, din ultima jumătate de veac: Maria-Luiza Cristescu, Hortensia Papadat Bengescu. Portret de romancier, 1976; Roxana Sorescu, Interpretări, Hortensia Papadat-Bengescu sau o variantă a romanului psihologic, 1979; Viola Vancea, Hortensia Papadat-Bengescu. Universul citadin, 1980; Ioana Pîrvulescu, Alfabetul doamnelor. De la doamna B. la doamna T., 1999; Dana Dumitriu, Portretul unei doamne, 2000; Liana Cozea, Exerciții de admirație și reproș – Hortensia Papadat-Bengescu, 2002; Simona Sora, Regăsirea intimității, 2008, Bianca Burța-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, 2011; Carmen Georgeta Ardelean, Hortensia Papadat-Bengescu, marea europeană a literaturii române, 2013; Ligia Tudurachi, Grup sburător. Trăitul și scrisul împreună în cenaclul lui E. Lovinescu, 2019.
Reiau câteva dintre însemnările mele. „Un deficit colosal de existență“ (Femei între ele), efect al divorțului dintre uimitoarele disponibilități interioare ale scriitoarei și ceea ce rosturi străine îi îngăduie să împlinească, marchează atât biografia umană, cât și cea artistică a Hortensiei Papadat-Bengescu. O mărturisire paradoxală: „Simt o nevoie permanentă de evadare, pe care o satisfac stând pe loc“, luminează sensurile profunde ale operei sale, îmbinare dilematică de aparență și esență, de minciună și taină. Cartea, ca substitut al existenței în măsura în care literatura (romanul) e „ceva aspru, grav, fără cruțare, ca și viața cea de dincolo de fațade“, secționează realitatea într-un joc subtil al nuanțelor, conștientă de faptul că numai oprirea în loc încheagă noime și că a gândi despre viață înseamnă a nu trăi. Impresia de basorelief lucrat din elemente vii silite la nemișcare în vederea analizei e frecvent menționată. Iată o însemnare a lui Liviu Rebreanu: „La domnia sa (H.P.-B.), lumea și viața stau pe loc, pe când scriitorul își schimbă neîncetat unghiul de observație“, și alta semnată de Mihail Sebastian: „Ai impresia că oprești ceva în loc și că prinzi în ace cu gămălie, pe o pânză invizibilă, o viață și o serie de imagini.“ Netrăitul se răzbună în meditație, insatisfacția existențială se consolează în fantasme de o complexitate filigranată. E „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor neostoite“ semnalat de Eugen Lovinescu. Ea nu simulează viața scriind, ci disimulează moartea cotidiană într-o țesătură de fine incizii verbale lucrate în „tehnică pointilistă“ (Mircea Zaciu). Singurătatea – „eu sunt singură peste tot și totdeauna“ (Ape adânci) – și nostalgia gesturilor neîntâmplate – „Brațele mele sunt vii, vii și zadarnice!“ (Lui Don Juan în eternitate) sunt curabile iluzoriu prin cuvânt – „își adresa în minte mici discursuri, monologuri ale plictiselii“ (Fecioarele despletite) –, iar pagina scrisă e un mod precar de a „scăpa de tine, chiar provizoriu.“. Disimularea odată deconspirată lucid: „Când se surprindea uitându-se numai în afară era semnul doliului ei sufletesc“ (Femeia în fața oglinzei), particularul ia înfățișarea general-umanului.
Puși în fața unei mari prozatoare, exegeții divaghează facil pe tema feminității ori a virilității talentului său, manifestat târziu însă cu surprinzătoare forță. Îndreptarea cu precădere spre personaje feminine e deliberată: „Studiul femeii mi-a părut totdeauna mai interesant decât al bărbatului, fiindcă la bărbați faci înconjurul faptelor, și faptele sunt rareori prea interesante, pe când femeia are o rezervă bogată de material sufletesc, în căutarea căruia poți pleca într-o aventuroasă cercetare plină de surprize“ (Femei între ele). Recunoașterea de mai sus nu-i argument suficient pentru a-i decreta literatura feminină, tot așa cum o frază critică de felul celei semnate de Garabet Ibrăileanu, care vorbește despre „originalitatea operei și caracterul ei eminamente feminin“ nu ne spune mare lucru despre proza Hortensiei Papadat-Bengescu. În termeni aproape identici își mărturisea Camil Petrescu predilecția pentru „sufletul unei femei“ ca teritoriu propice unei aventuri psihologice, fără ca romanele lui să fie socotite „feminine“. Așa se explică observațiile aparent contradictorii privind „cazul“ prozatoarei. Tudor Vianu reține „lirismul esențial“ și „ideologia pasională“ ca trăsături definitorii ale unei scriitoare operând asupra eroinelor sale „rece, pozitivă, cu o mână de chirurg și un ochi de entomolog.“ Lovinescu se lasă cucerit de „Zvonul de cuvinte misterioase, de senzații acoperite pe jumătate, un vag poetic“, „adevărată criptografie“, dar crede de cuviință să atragă luarea aminte asupra „atitudinii bărbătești, fără duioșie și sentimentalism“. Mircea Zaciu comentează „bovarismul“ eroinelor și al prozatoarei, implicit, dominate de „imperiul de noapte al instinctelor“ și suferind dostoievskian cu trupul și sufletul.
Disprețuind fapta, îi preferă forarea în adâncuri: își procură astfel ceea ce și-a dorit mereu – o mare călătorie care să nu presupună deplasarea. Spațiul romanesc e constrâns la interioare privite cu interes în ideea completării fișelor clinice, iar timpul se dilată diform, haotic, pentru a încăpea toate detaliile, nuanțele, culorile. Disimulări multiple se aglomerează într-un scris original, nici masculin, nici feminin (împărțirea pe sexe a literaturii e o operațiune cu totul arbitrară și de o relativitate care o face inutilizabilă), în care esențial este omul în relațiile sale cu sine însuși și abia în urmă cu ceilalți. De aici puținătatea epicului din primele sale cărți, ca și impresia de static pe care o lasă ciclul Hallipilor, dincolo de pretenția de „hronic de familie“ în creștere și descreștere. Minuțioasa cercetare a clipelor ascunde vremelnicia, cuvintele cad în șuvoi, sonore, ascunzând singurătatea, capricii neînțelese disimulează indiferența, convenționalul ține locul firescului. Dacă prozatorul masculin ar fi cel dinamic, nestăpânit, exact până la cruzime, care disecă violent și exprimă brutal, interoghează aspirând la ordine și la lumină și, dimpotrivă, spiritul feminin unul prin excelență contemplativ, care se oprește sensibil asupra detaliului, preferă clar-obscurul și sugestiile rafinat-sentimentale ale lucrurilor, Hortensia Papadat-Bengescu dezvăluie un interior bărbătesc, de o duritate incomodă, disimulând nostalgia adevăratei și imposibilei feminități. Inteligentă, guralivă, agresivă (vezi „lunga, fina, inteligenta clevetire de femeie de lume“ gustată de un G. Călinescu), cunoaște tulburarea născută dintr-o prea stăpânită sensibilitate feminină și știe că „misterioasa inimă mână pe om în larg împotriva apei, deși la cârmă stă cugetul“. Dar sufletul nu este un atribut al omului, ci rezultatul activității sale asupra lumii și asupra sinelui, adică efectul cunoașterii. „Înăuntrul“ e o latență care se supune limbajului spre a fi înzestrată cu calitatea de „aparență certă“. Disecția psihologică operată de scriitoare are un înțeles cu totul original. Dacă la Camil Petrescu autoanaliza e un mod de a trăi, o încercare de a se înțelege și de a se construi în același timp, iar la Anton Holban rămâne o modă, experiențele sale risipind eul într-o mișcare dureros centrifugă în monologuri epuizante, la Hortensia Papadat-Bengescu literatura e un hățiș luxuriant de senzații și idei ce traduc fremătarea și ascund liniștea, două fețe alcătuind destinul unui scriitor în accepția prozatoarei. Scrisul său nu e proiecția unei existențe, ca la Camil Petrescu, nici descifrarea ei pedantă ca la Anton Holban, ci soluția unică de salvare de la neant a unei existențe posibile, dar niciodată întâmplate.
„Instalarea în nenorocire“ caracteristică prozei lui Blecher și comentată în acest sens de Crohmălniceanu vine din asumarea bolii cu seninătatea prizonierului în vizuina trupului. Prin boală, considerată un accident, dar acceptată total, se instituie o lume în lume ori în afara lumii ca în Muntele magic. Orgoliu discret, eroism surdinizat, boala este o experiență ce tulbură „eterna insomnie a vieții“ și obligă la acceptarea deschisă, fără prejudecăți și compromisuri a „bizarei aventuri de a fi om“. La Hortensia Papadat-Bengescu, considerată o stare de excepție, „boala e compromisul firesc (s.m.) dintre viață și moarte, lupta cu peripeții diverse între cele două puteri egale, semnalizarea caducității.“ Excepția este sinonimă cu normalul, în măsura în care autoanaliza e socotită de scriitoare o activitate firească omului. Normalul opac e respins ca o oglindă incapabilă să reflecte imagini și deci desființată în rosturile ei. Nu găsesc explicații neapărat sociale frecvenței bolnavilor în proza Hortensiei Papadat-Bengescu; fiindcă nu boala interesează, ci psihologia bolnavului capabil să se autoanalizeze. Boala e exacerbarea spiritului, punere în criză, oprirea necesară analizei. E în același timp o călătorie voluptuoasă, cel însemnat de boală având statutul unui „turist tragic“ în propriul trup. „Omul ca o succedare de fenomene fiziologice și sufletești, în dependență unele de altele“ (Anton Holban) interesează în primul rând. Relațiile sociale sunt doar circumstanțe ale manifestării individului ca unitate a celor două contrarii, spirit și materie. Moralitatea e a societății, ține de convenție, de formă, nu de esență. De aceea nu devine obiect de studiu, cum de altfel și socialul rămâne un fundal necesar, dar indiferent în cele din urmă. Scriitoarea e preocupată de motivația psihică, subconștientă a gesturilor umane. E vânat „micul viezure al gândului“ (Balaurul).
O paralelă cu lumea caragialescă (vezi Viola Vancea) nu se poate susține. Ironia mușcătoare, râsul necruțător, sarcasmul dramaturgului ridiculizau o lume pe care Hortensia Papadat-Bengescu o acceptă. Nu fiindcă ar socoti-o „cea mai bună dintre lumile posibile“, ci pentru că, atrasă de aventura interioară, ignoră posibilitatea unei atitudini critice. Lumea Hallipilor nu e comică (tot așa cum, în fond, nu e tragică) pentru că, afirmă pe bună dreptate Crohmălniceanu, „există o minimă deprindere a eroilor cu stilul de viață adoptat, așa că dispar contrastele ridicole între esență și aparență din literatura lui Caragiale.“ O anumită doză de mizantropie („sunt grav atinsă de mizantropie și mâhnită că am boala asta cumplită. Din pricina ei văd cam mohorât“) respinge gloata în afirmații tăioase de genul „e cert că stupiditatea, în fapte și concepții, este un apanaj al mulțimii“ sau se lasă iritată în alb de „balamucul social“, de „iarmarocul“ relațiilor de tot felul care pun în primejdie noblețea cuvântului, atât de scumpă autoarei: „Cuvintele, bietele, fac toate slujbele“ (Concert din muzică de Bach). Cozeria transparentă, subtilă, uneori neglijentă în formele ei, din care se încheagă proza Hortensiei Papadat-Bengescu e încercarea dureroasă de a străpunge carcasa materiei, dar și formula exorcizantă proprie literaturii dintotdeauna, nădăjduind înșelarea morții. Aplecată la masa de scris, Hortensia Papadat-Bengescu netezea un drum iluzoriu, iar jocul primejdios cu vorbele simula seriozitatea și disimula realul. E ceea ce reușește singuratica Fetiță din nuvela Sânge: „Strâns îngrădită de oameni și de straja lor iubitoare, se putea desprinde și pleca cu ea singură prin haosul de neguri al gândurilor și simțirilor nedeslușite.“