Am fost fascinat de limbile străine, deși nu sînt un poliglot, nu am talentul de a învăța cu ușurință alte limbi. Poate de aceea am și ajuns la Filologie, unde am învățat cîte ceva, am buchisit în latină, în slavă veche (deși am avut un profesor care nu traducea textele slave pentru că erau religioase — vă jur că e adevărat —, învățam ca niște papagali cîteva reguli gramaticale). Am făcut și o gramatică comparată a limbilor romanice, italiană și spaniolă în cursuri facultative. Atunci am aflat că există și limbi inventate de om, în special esperanto. Ideea mi s-a părut strălucită, să înveți o limbă cu care nimeni nu are privilegiul de a se naște, o limbă care poate deveni universală, cel puțin așa visa inventatorul ei, polonezul Ludovic Zamenhof. Esperanto chiar a ajuns cea mai răspîndită limbă artificială din lume. Pentru că am fost sîrguincios, am beneficiat, în vara lui 1980, de o tabără de esperanto în Torun (orașul lui Copernicus), unde am vorbit timp de două săptămîni numai esperanto. Ca semn că limba funcționa, n-am murit de foame!
Esperanto nu a fost o tentativă singulară a oftalmologului polonez (profesia sa de bază), ideea unei limbi artificiale a tot înflorit: Interlingua, Volapük, Novial. Sau Latino sine flexione, propusă de Giuseppe Peano, o simplificare a limbii latine din care se scot declinările, conjugările, iar substantivele sînt toate de genul neutru. Apoi, desigur că diverse opere literare și cinematografice au avut limbi inventate, artificiale — așa-numitele conlangs, prescurtare de la „constructed languages“ —, de la Stăpînul inelelor, la Game of Trones sau Avatar. În 1984, al lui Orwell există Newspeak, dacă îmi amintesc corect…
În toată această mică vîltoare lingvistică, există o tentativă care se numește Lingua ignota. Dacă veți căuta Lingua ignota pe Internet, primele zeci de rezultate se referă la o cîntăreață americană, Kristin Michelle Hayter care și-a luat acest pseudonim. Americanca a preluat numele latinesc (care înseamnă Limba necunoscută), de la o altă femeie, muziciană, printre altele, și ea, Hildegard von Bingen, o călugăriță benedictină germană, una dintre marile figuri spirituale (și nu numai) ale Evului Mediu mijlociu (pare redundant, dar nu e, istoricii știu de ce).
Hildegard a exersat și excelat în mai multe domenii. În primul rînd, a fost stareță, mistică și vizionară creștină. Apoi a fost ilustratoare, compozitoare, poetă. A avut contribuții în medicina monastică, a fost botanistă, a descris și inventariat minerale. A fost canonizată de Biserica catolică și proclamată Doctor Ecclesiae, Doctor al Bisericii, de papa Benedict al XVI-lea, în 2012. (Există 33 de astfel de doctori ai Bisericii, recunoscuți, o parte și de Biserica Ortodoxă sub titlul de Sfinți Părinți.) În dosarul de beatificare dedicat Hildegardei de Bingen, stă scris:
„Încă din anii în care era stareță la mănăstirea Saint-Disibod, Hildegard începuse să-și dicteze viziunile mistice, pe care le avea de ceva timp, consilierului său spiritual, călugărul Volmar, și secretarei sale, o soră de care era foarte atașată, Richardis de Strade. Așa cum se întâmplă întotdeauna în viața adevăraților mistici, Hildegard a vrut să se supună și autorității unor persoane înțelepte pentru a discerne originea viziunilor sale, temându-se că acestea ar putea fi rodul iluziilor și că nu provin de la Dumnezeu. De aceea, ea s-a adresat persoanei care, la acea vreme, se bucura de cea mai mare stimă în Biserică: Bernard de Clairvaux.“
Poate că într-una din viziunile sale mistice i-a venit ideea unei limbi sacre, noi, de sorginte edenică, Lingua Ignota, relevată în scrierea Lingua Ignota per simplicem hominem Hildegardem prolata (adică: „Limba necunoscută, vorbită de simpla femeie Hildegard“ — atîta latină mai știm și noi, că doar am avut strămoși care o vorbeau la perfecție!)
Cei care au cercetat această limbă (printre care nu mă număr) susțin că e vorba de o relexificare a latinei, integrînd un vocabular nou. Corespondența inventatoarei acestei limbi lasă de înțeles că a existat un grup de persoane care știa necunoscuta limbă și o foloseau doar pentru discuții spirituale. De notat că Hildegard nu a conceput această nouă limbă ca pe una utilitară, care să înlocuiască vreo limbă cunoscută, ci pentru a servi unei comunicări spirituale, o limbă mistică pură, o limbă a paradisului, o kabbală creștină. O limbă de dinainte de căderea din rai și înainte de Turnul Babel.
Puținii ei vorbitori se și rugau în această limbă, ignorînd limba oficială a Bisericii, latina. O parte din cîntecele compuse de Hildegard erau cîntate în lingua ignota.
Alfabetul pe care se baza lingua ignota avea 23 de caractere, litterae ignotae. Am găsit pe internet un eșantion (după ce am… ignorat referințele la cîntăreața americană) și pot să vă spun că, după părerea mea, este vorba de o cuneiformizare (ca să zic așa) a alfabetelor latin și grecesc.
De curiozitate sau pentru amuzament, iată cîteva cuvinte din această Lingua ignota: Aigonz – Dumnezeu, Loifol – popor, Phazur – Bunic, Inimois – Om, Vanix -Femeie, Sonzis – Apostol, Falschin – poet, Aleganz – Înger, Diueliz – Diavol, Linschio – Martir.
Oricît s-a străduit Hildegard de Bingen să lase în urma ei o limbă necunoscută, mă bucur că am avut prilejul, aici să v-o fac cît de cît cunoscută.