Dan C. Mihăilescu revine cu o carte de cronici literare, Mers de voie (Humanitas, 2025), cea anterioară, Arest livresc la domiciliu, a apărut în 2023, încercând să mențină cu lumea literară un contract de prezență, cu un efort care-i exprimă devoțiunea și voința extraodinară de a-și trăi viața sub semnul literaturii. Ani în șir a fost „omul care aduce cartea“, una dintre vocile de mare autoritate prin care literatura, în sens larg, de la proză și poezie la dramaturgie și memorialistică, de la eseu la studiu filologic, antropologic, sociologic, de la istorie literară la istoria artei, a ideilor etc. dobândea timbrul particular al unuia dintre cele mai elegante, inteligente și seducătoare discursuri menit a pune în umbră elocințe validate public. Timp de aproape două decenii, dacă încep cu numărătoarea de după Revoluție, cu Stângăcii de dreapta (1999), harnicul scriitorinc a fost totodată și un vorbitorinc exemplar. Prin Dan C. Mihăilescu, cartea respira în firescul unei colocvialități pline de amenitate și blândă ironie care purta aromele tuturor cafelelor și ceaiurilor care au legat vreodată o discuție, cu o fervoare sacadată frenatoriu de simpatica sa logonevroză, cu un material lingvistic bogat, desfășurat ludic în toată splendoarea versatilității sale. Volumele care s-au acumulat în timp transferă doar o parte din această colocvialitate, rețin tonul unei adresări prietenoase, dar și ideile care evadează dintr-un cadru sobru-academic. Cercetător științific, Dan C. Mihăilescu a știut mereu să-și filtreze, să-și îmblânzească erudiția, iar pentru mine el rămâne asociat unei gesticulații mai ample care este cea a lecturii eliberate de program, de fason academic, de grijile pe care le devoalează acum, când mersul grăbit al lecturii profesionale, la termen, pe care nu l-a lăsat să transpară în discurs, a devenit unul de voie, al curgerii lente, unde gustul și degus tarea fac casă bună. Literatura română în postceaușism în trei părți/cărți, Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare (2004), Proza. Prezentul ca dezumanizare (2006) și Eseistica. Piața ideilor politico-literare (2007) constituie probabil cea mai bună sinteză a literaturii postcomuniste de până acum; Revizitarea unei zone ferite, umbrite a celor doi mari clasici, Mihai Eminescu și I.L. Caragiale, și anume corespondența, a ocazionat două cărți minunate, Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu (2009) și I.L. Caragiale și caligrafia plăcerii (2012) menite să releve în personalitate persoana și în persoană sâmburele de umanitate și spiritualitate. Cartea despre Cioran, Despre Cioran și fascinația nebuniei (2010), se adaugă celor mai bine scrise despre filozoful român, așa cum Castelul, biblioteca, pușcăria. Trei vămi ale feminității exemplare (2013) configurează traseele unor feminități exemplare trecute prin marile încercări ale istoriei. În volumul de față nu lipsesc o serie de personalități-reper ale literaturii române contemporane: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, adunate sub cupola paidetică a Păltinișului, într-o carte remarcabilă, Am inventat Păltinișul! Scrisori, amintiri, evocări, Ana Blandiana cu jurnalele ei, dar și Monica Pillat, Nina Moica, Virgil Ierunca, plasate în umbra Memorialului de la Sighet, a unui univers carceral, a Europei libere, a unei rezistențe antitotalitare. La acestea se adaugă o serie de sensibilități ale autorului menite să precizeze un orizont familiar. Dacă există o clară dimensiune etică a acestui volum, avem și una stilistică amplificată, o modalitate de a face cronică literară mizând pe un stil barochizant-manierist care tinde să îmbrace pletoric obiectul admirației, deopotrivă autor și carte, în portrete memorabile. Plasticitatea acestui limbaj îl evocă uneori pe pictorul expresionist care ia locul criticului și pentru care culoarea iradiază de intensități viscerale sau pe pictorul manierist preocupat de propria sa stilistică, de dramatizarea expresivității, de exagerarea formală, de contraste, de disproporții deliberate. O serie de cronici, cele cu care debutează volumul, îi sunt dedicate lui Andrei Pleșu cu republicarea volumelor de istoria artei, Călătorie în lumea formelor, Ochiul și lucrurile, dar și publicarea unui volum Capodopere în dialog, un Andrei Pleșu redescoperit, pentru că etapa respectivă s-a consumat cu mult timp în urmă, Pitoresc și melancolie fiind magnus opus în ce privește cărțile sale în calitate de istoric de artă. Îmi atrage atenția una din observațiile criticului care poate fi extinsă la modul în care concepe exercițiul de admirație, exercițiul de stil și nu în cel din urmă, cel al probității etice. În portretul pe care Andrei Pleșu i-l face lui G. Călinescu, Dan C. Mihăilescu descifrează un autoportret, schimbând istoria literară cu istoria artelor și a ideilor, iar dacă utilizăm un procedeu valabil deopotrivă în literatură și în arta plastică, o mise en abyme. Și criticul continuă evidențierea similitudinilor ca expresie a unor afinități discrete printre care „geniul formulei“, „ceea ce conferă verdictelor sale forță captatorie, grație, suculență și plasticitate revelatorie“, „Și mânuirea biografismului, inclusiv a celui anecdotic, în evaluarea destinelor picturale îi pune în consonanță pe Călinescu și Pleșu.“ Această afinitate între cei doi poate fi extinsă și la cel care o semnalează; Dan C. Mihăilescu este un post călinescian dintr-o serie pres tigioasă în care se situează și personalități, precum Nicolae Manolescu și aș zice tocmai prin aceea că G. Călinescu stre cura în critica sa malițiozități și ricanări amuzante, idiosincrasii și înțepături literare care con – figurează punctuația indelebilă a criticii sale atât de apropiate de literatură, de arta portretului. În „Christian Crăciun dinadins pentru Nichita“, cronica la eseul Anatomia și fiziologia lui A pe care Christian Crăciun îl dedică operei lui Nichita Stănescu, Dan C. Mihăilescu îi face un portret grandios exegetului, într-un crescendo de corală, exeget care ar demonstra „nu doar sagacitate analitică, asociativitate debordantă și stilistică incandescentă, ci și o atașantă împletire a exactității cu speculația subtilă, în ultimă instanță un real curaj metafizic“, punctând en passant alunecarea manolesciană întru diminutivarea lui Nichita până foarte aproape de a-l face „șaradist“ pe marele poet, „pentru a-i face țăn dări statuia din panteonul obștii“. Nu știu dacă criticii literari trebuie să dăltuiască statui, dar dacă aceasta este menirea lor, Nicolae Manolescu, după știința mea, i-a făurit lui Nichita Stănescu încă din tim pul vieții o frumoasă statuie de relevanță canonică, este drept nu și un mausoleu. Interesul pentru istoria artei al lui Dan C. Mihăilescu pe care îl împărtășește cu G. Călinescu (care și-ar fi dorit să de vină arhitect) și Andrei Pleșu (care a fost tentat să devină actor) este recuperabilă nu numai la nivel stilistic. Ea răzbate în arta sa critică, de pildă atunci când revendică tipo logic personajul masculin al prozelor scurte ale lui Ciprian Măceșaru (Ciprian Măceșaru și elocința conciziei) drept „un antierou tipic sadomasochismului vremurilor noastre, cu fuleu giacomettic și filiformitatea siluetelor pustiite din vedeniile coregrafiate în vid ale lui Giorgio de Chirico“.
În același sens, avem o excelentă cronică, Corneliu Baba, regele și cronicarul său, la cele patru volume de memorialistică, Confesiuni și jurnale, ale lui Corneliu Baba, impresionanta ediție realizată de Maria Muscalu Albani. Și aici se poate vedea cu ochiul liber înzestrarea de critic estet a lui Dan C. Mihăilescu, care-și filtrează propria perspectivă critică în marginea celei a lui Andrei Pleșu readus în discuție cu lungi și fermecătoare citate. Jocul de oglinzi este subtil, ocazionând reflecția autorului cu privire la propria formulă critică, la propriile tentații, la ponderarea anecdoticului prin „metafizic“: „Pe de altă parte, deformația (cioculesciană?) a istoricului literar de a îngădui în text anecdoticii un loc echivalent altitudinilor metafizice îmi excită antenele cronicărești către scene, secvențe și observații numai aparent frivole sau nesemnificative.“ Toate acestea, Dan C. Mihăilescu le găsește dispuse în câmpul tensional al reflecțiilor lui Corneliu Baba, dimpreună cu notațiile sale „frivole“, cu descalificările eruptive și anecdotica malițioasă: „Dacă ricanările, șarjele abrazive, lamentațiile, admirațiile și apetitul cancanier se presupun arondabile cronicarului-bufon-arlechin al regelui, toate acestea nu afectează întru nimic măreția confesiv reflexivă a corpusului imperial, curgerea maiestuoasă, ca de lavă răcită, a mărturiilor Maestrului siluit de ariditatea deșertului istoric și de mediocritatea torționară a mediului social.“ Clivajul pe care-l remarcă la Corneliu Baba între contingență și metafizic este unul care evidențiază ambele planuri, cel al vieții și cel al artei. Dan C. Mihăilescu este unul dintre criticii literari care au făcut din lectură o temă a vieții, ridicând critica literară la demnitatea actului estetic, în timp ce, cu o mișcare în aparență de sens contrar, o cobora în stradă, activând acest spirit colocvial, discuționist, persiflant și bârfelnic care beneficiază de camera de rezonanță a unei mari culturi. Gestul mi se pare similar, mutatis mutandis, cu cel al cronicilor scrise chiar de Andrei Pleșu pe diverse teme, în revista Dilema, adunate într-o serie de volume remarcabile care configurează peisajul românesc al unei minima moralia. Îmi lipsește și îi lipsește climatului actual atât de încordat al lumii literare spiritul ironic-detașat, ludic-expresiv, politicos-colocvial al „omului care aduce cartea“, spiritul însuși al cărții. Volumul de față ne ajută să ni-l reamintim.