Crima în masă și genocidul reprezintă, teoretic, unele dintre limitele de netrecut cele mai evidente, și totuși sunt atât de constante în istoria omenirii, încât te întrebi dacă nu sunt de fapt înscrise undeva în ADN-ul uman. Sunt evenimente care depășesc atât capacitatea morală de a le accepta (a majorității?), cât și capacitatea rațională de a le explica pe deplin. În fața lor, medicina și arta/literatura – două forme majore de cunoaștere ale umanității – se apropie de aceeași realitate din unghiuri oarecum diferite, fiecare cu propriile instrumente, limite și responsabilități. Medicina caută mecanismele care duc la înfăptuirea răului, „biologia“ crimei, în timp ce literatura caută sensul; medicina încearcă să explice cum a fost posibil, literatura încearcă să înțeleagă ce înseamnă aceste crime. Pentru medicină, crima în masă este în primul rând un fenomen uman extrem, dar analizabil. Psihiatria și psihologia caută tipare: tulburări de personalitate, psihoze, mecanisme de radicalizare, dinamici de grup, efecte ale propagandei și ale dezumanizării progresive în cazul unor pandemii sau crize economice extreme. Științele medicale operează cu concepte precum disocierea, obediența față de autoritate, contagiozitatea violenței, pierderea empatiei sau banalizarea răului. Genocidul devine astfel un „sindrom social“, o patologie colectivă în care individul nu mai acționează ca persoană, ci ca piesă într-un mecanism (G Schwab, 2006, Writing against Memory and Forgetting, în Literature and Medicine). În această perspectivă, vinovăția nu dispare, dar este contextualizată. Medicina încearcă să explice (nu să justifice!) și ne arată cum oameni aparent „normali“ pot ajunge să comită acte de o cruzime extremă și inexplicabilă atunci când sunt plasați într-un sistem care normalizează violența, o justifică ideologic și o repetă până la anestezie morală. Studiile numeroase desfășurate în acest domeniu arată că genocidul nu este doar rezultatul acțiunii unor „monștri“ izolați, ci al unor condiții psihosociale care pot fi, în anumite circumstanțe, reproduse și repetate.
Această concluzie este tulburătoare, dar necesară: ea sugerează că nimeni nu este complet imun la rău. Literatura, în schimb, dincolo de această generalizare clinică, de explicația științifică a mecanismelor, știe că, odată explicate, ororile riscă să devină suportabile și deci repetabile (SW Henderson, 2005, Disregarding the Suffering of Others: Narrative, Comedy, and Torture, în Literature and Medicine). Literatura, filmul, arta în general recurg la experiența individuală și „văd“ oameni cu nume, voci, gesturi mărunte, vieți întrerupte dramatic de evenimentele din jur. Un copil care nu mai apucă să crească om mare, o mamă care își pierde sensul vieții odată cu pierderea fiilor, un martor care supraviețuiește, dar nu mai reușește să trăiască „normal“. Genocidul (crimele în masă, în general) devine astfel o rană deschisă a umanității. Arta încearcă să înțeleagă ce se întâmplă cu „sensul vieții“ după ce oamenii sunt părtași la o astfel de crimă? Ce se întâmplă cu ideea de bine, cu credința în progres, cu încrederea în ceilalți oameni? Iată un nou argument pentru a evita, în școli, ruptura completă de trecut, de istorie, de operele de artă, de toate mijloacele care nu te lasă să uiți.
Diferența dintre cele două devine evidentă și în raportarea la vinovăție. Medicina tinde să o fragmenteze: lideri sau simpli executanți, factori de risc (epoca), contextele favorizante. Literatura o adună într-o vină difuză, colectivă, uneori insuportabilă. În multe texte literare despre genocid, vinovați nu sunt doar cei care au ucis, ci și cei care au tăcut, au privit în altă parte sau au supraviețuit fără să poată explica de ce au acționat într-un anume fel sau nu au acționat deloc. Există însă și un punct de întâlnire important și intens analizat între cele două: trauma. Aici, mijloacele de comunicare se apropie. Medicina descrie trauma ca pe o afectare psihică persistentă în timp (sindromul stresului post traumatic), transmisibilă uneori transgenerațional. Literatura o descrie ca pe o memorie, tot persistentă, care refuză să dispară, ca pe o poveste care se repetă obsesiv. Ambele recunosc că răul nu se termină odată cu ultimul foc de armă (avem zi de zi dovezile, sub ochii noștri). El continuă în felul în care generațiile următoare se raportează la lumea în care trăiesc. Medicina, prin studii populaționale și conștientizare, vrea să prevină repetarea ororilor, iar cultura (prin toate formele ei de exprimare) vrea să împiedice uitarea acestor orori. Poate tocmai din aceste demersuri se naște o înțelegere mai complexă a condiției umane: aceea că omul este, în același timp, capabil de cea mai mare violență, de cele mai oribile crime, dar și de cea mai profundă nevoie de sens. Fără să cunoaștem trecutul ajungem să pierdem conștiința că ceea ce s-a întâmplat (indiferent despre ce moment istoric vorbim) nu doar că ne privește pe toți, dar se poate repeta oricând. În crimele de război din Al Doilea Război Mondial, medicii germani au jucat un rol central. Un studiu recent, extrem de amplu, arată, pe baza documentelor păstrate și a mărturiilor supraviețuitorilor, că nu era vorba despre câțiva extremiști demenți, ci despre 2/3 dintre medicii înrolați în colegiul medicilor germani de la acea vreme. The Lancet (The Lancet Commission on medicine, Nazism, and the Holocaust: historical evidence, implications for today, teaching for tomorrow) arată un fapt tulburător: participarea medicilor a fost cea mai importantă atât procentual, dar și prin puterea profesiei în sine, dintre toate domeniile academice și meseriile implicate în război. Și, în același timp, a fost voluntară, neforțată, nu sub amenințarea armelor, nu de teama unor consecințe. Ei erau adepții entuziaști ai eugeniei și eutanasiei – programe naziste implementate de regimul vremii și care au dus la crimele sistematice pe care le știm cu toții.
Nu a fost vorba despre pseudoștiințe aplicate, ci despre programe clare, studii științifice desfășurate conștient pe prizonieri. Multe dintre datele pe care le avem azi despre aviație și variațiile presiunii din aparatele de zbor, despre efectele fumatului și ale alcoolului, despre hipotermie și metodele de evitare sau tratament în urgență se datorează cercetărilor medicilor naziști. Chiar dacă numele unor boli precum sindromul Reiter sau granulomatoza Wegener au fost schimbate din această cauză – realitatea nu poate să fie ștearsă. Anatomistul austriac Eduard Pernkopf și-a făcut mare parte dintre studiile anatomice pe cadavrele obținute în timpul războiului, din lagăre. Până în anii ’90, Atlasul său era publicat și lăudat ca fiind extrem de exact și impresionant prin acuratețea imaginilor (desenate împreună cu alți trei colegi naziști și care semnau cu simbolul svasticii toate ilustrațiile). Dar multe dintre acestea erau cadavre ale celor uciși în lagărele naziste. Discuțiile au fost aprinse după aceste descoperiri – în ce măsură mai poate să fie folosit atlasul, în ciuda faptului că este unul dintre cele mai bune care au existat vreodată, cunoscând aceste lucruri. Nu intru acum în toate detaliile legate de cenzură, morală, etică; în cele din urmă, Editura Elsevier, deținătoarea copyright-ului, a decis oprirea publicării. Elisabeth Hecker a fondat psihiatria infantilă modernă în Germania, dar în tinerețe a trimis la camerele de gazare mii de copii – activând ca medic în lagărele de concentrare. Motivul – purificarea genetică a Germaniei. Autorii din The Lancet (studiul a apărut în 2023) recomandă includerea acestor aspecte în studiul istoriei medicinii; cunoscând trecutul ești mai bine echipat pentru viitor, speră ei, într-o profesie în care morala, etica, grija pentru cei defavorizați trebuie să primeze.
Avem, desigur, multe alte perioade istorice în care se întâmplau frecvent atrocități. Avem Evul Mediu în care bolnavii psihici erau ținuți în lanțuri și arătați în piețele publice, iar tortúrile aplicate semenilor erau greu de imaginat; avem începutul erei industriale în care femeile erau închise, uneori pe viață, în aziluri, la cererea tatălui sau a soțului, dar cu ajutorul medicilor. Nu trebuie nicidecum puse la zid pentru totdeauna o întreagă epocă, o anumită profesie, o țară sau o orânduire socială sau politică. Dar nici bagatelizarea faptelor nu ajută. Pentru că adoptarea atât de rapidă a unor metode dure și inumane îndreptate împotriva unor semeni de către alți oameni ne arată că faptele rele nu sunt accidente izolate. Istoria omenirii și implicit a medicinei este plină de astfel de exemple.
Avem și azi situații greu de înțeles: filmul documentar Bad Surgeon relatează o oroare extrem de recentă, girată de celebrul institut Karolinska din Suedia ani la rând. Avem crimele din Gaza, unde sunt uciși în continuare copii și bombardate spitale. De-a lungul istoriei, justificarea a fost, uneori, știința – sacrificăm câțiva pentru binele tuturor. Penicilina a fost experimentată în anii ’40 și pe prizonieri, în închisorile din Guatemala, evident fără consimțământ, și știindu-se faptul că unele reacții alergice pot fi fatale, iar respectivii erau infectați intenționat. În proiectul Manhattan, subiecți neavizați erau injectați cu plutoniu. În 1996, compania Pfizer a derulat un studiu pe un medicament nou în plină epidemie de meningită, în Nigeria, privând copiii bolnavi de tratamentele deja existente, cunoscute și sigure. Lista este infinită, din păcate.
Albert Camus a spus-o cel mai bine – „Le mal qui est dans le monde vient presque toujours de l’ignorance, et la bonne volonté peut faire autant de dégâts que la méchanceté, si elle n’est pas éclairée.“ (La peste). Istoria fiecărui individ și istoria omenirii sunt un amestec de bine și rău, uneori cu granițe dificil de identificat. Soluția stă în memorie: să nu uităm răul, pentru a nu-l repeta, dar să nu uităm nici binele, căci e dovada că există mereu speranță.