Cel care a omorât democrația înaintea comuniștilor și a început terorismul de stat în România a fost Carol al II-lea. Au urmat legionarii, pentru scurt timp, iar apoi Ion Antonescu considerat criminal de război de unii, patriot exemplar pentru alții. Instaurarea dictaturilor marca o cotitură în evoluția firească a României. Se încerca în acest chip soluționarea tuturor problemelor născute din criza manifestată atât pe tărâm politic, cât și social între anii 1933-1937.
Douăzeci de ani a însemnat România interbelică cu bunele și relele ei. Aproape douăzeci de ani a fost și prima parte de comunism grea, cea stalinistă. Perioada a început cu ocupația sovietică, care a răsturnat toate valorile societății românești. Mare parte din elita noastră intelectuală și politică a fost fie suprimată în închisori sau la canalul Dunăre-Marea Neagră, fie obligată să plece în exil. S-a instaurat o teroare greu de închipuit. Dezghețul politic, început în anii 1961/62 de către Gheorghiu-Dej, a indus lumea în eroare pentru că, numai după câțiva ani, România a trecut printr-un naționalism-comunism stupid, creat de Nicolae Ceaușescu.
Succesiunea regimurilor autoritare românești din secolul XX, deși diferite ca fundament ideologic și formă de manifestare, au prezentat trăsături structurale comune, de la personalizarea puterii la ideologizarea ei și, în final, la sinteza dintre cele două.
În imaginarul colectiv, dictatorul apare ca o figură de neclintit: rigid, autoritar, protejat de ziduri groase, armate loiale și un aparat represiv omniprezent. Portretul oficial îl prezintă drept invulnerabil, stăpân pe istorie și pe destinele supușilor săi. Totuși, dincolo de această mască a forței absolute, el trăiește sub semnul unei frici permanente. Teama de asasinat devine nu doar o posibilitate concretă, ci o obsesie care îi structurează existența. Această frică nu este întâmplătoare, ci reprezintă o consecință directă a modului în care puterea a fost obținută și exercitată.
În primul rând, dictatura se întemeiază pe absența consimțământului. Dictatorul nu este expresia unei voințe colective, ci rezultatul violenței, al manipulării și al forței brute. El știe că dominația pe care o exercită nu este iubită, ci suportată. De aici se naște o suspiciune generalizată: mulțimea care aplaudă poate deveni, într-o clipă, mulțimea care condamnă. Într-un regim al fricii, fiecare individ este un potențial adversar, iar fiecare gest banal poate fi interpretat ca un semn al conspirației. Astfel, dictatorul ajunge captiv în propriul sistem, condamnat să vegheze neîncetat asupra celor pe care i-a transformat în supuși. Această neliniște este amplificată de conștiința vinovăției. Dictatorul poartă în sine memoria crimelor politice, a represiunii și a destinelor distruse. Chiar dacă încearcă să le justifice prin ideologie sau „interes național”, aceste fapte se acumulează ca o povară morală. Asasinatul devine, în imaginarul său, o formă de justiție inversată: o pedeapsă care vine din partea celor oprimați. Frica nu mai este doar fizică, ci una metafizică, adică teama că istoria va cere socoteală.
Un alt element esențial este singurătatea puterii absolute. Dictatorul este înconjurat de oameni, dar nu este niciodată printre ei. Relațiile autentice dispar, fiind înlocuite cu raporturi de supunere și interes. Prietenia devine imposibilă într-un climat în care loialitatea este impusă sau cumpărată. Tocmai de aceea, dictatorul se teme cel mai mult de cei apropiați. Istoria confirmă acest adevăr crud: Iulius Cezar nu a fost ucis de un inamic extern, ci de prieteni și aliați, de oameni care îi cunoșteau slăbiciunile și îi împărtășiseră puterea. Asasinatul devine astfel expresia supremă a trădării, iar trădarea este moneda curentă într-un regim al fricii.
În epoca modernă, această paranoia capătă forme sistematice. Nicolae Ceaușescu, de pildă, a construit un vast aparat de securitate menit să-l protejeze de comploturi reale sau imaginare. Izolat într-un cult al personalității sufocant, el și-a transformat frica într-un mecanism de guvernare: supraveghere constantă, epurări, control total. Cu toate acestea, finalul său violent demonstrează inutilitatea absolută a fricii ca instrument de apărare. Cu cât dictatorul se protejează mai agresiv, cu atât se îndepărtează mai mult de realitate și de oameni.
Literatura surprinde cu finețe această dramă interioară a tiranului. În tragedia „Macbeth” a lui William Shakespeare, eroul care ajunge la putere prin crimă nu mai poate scăpa de spectrul asasinatului. Conștiința vinovată îl transformă într-un prizonier al propriilor spaime. Fiecare profeție, fiecare privire devine o amenințare. Frica nu îl salvează, ci îl împinge spre noi crime, grăbindu-i căderea. Macbeth nu se teme doar de moarte, ci de adevărul pe care moartea l-ar revela.
Într-un registru distopic, George Orwell, în romanul 1984, sugerează aceeași realitate: un regim care se pretinde etern este, în esență, construit pe teamă. Figura lui Big Brother, deși prezentată ca atotputernică, implică o supraveghere totală ce trădează o anxietate profundă. Puterea absolută nu se simte niciodată în siguranță, pentru că știe că se sprijină pe minciună și falsificarea adevărului. Orice fisură poate duce la prăbușire.
Din perspectivă simbolică, asasinatul este pentru dictator mai mult decât o moarte fizică. Este destrămarea mitului invincibilității, anularea imaginii providențiale pe care și-a construit-o cu migală. Dictatorii se doresc eterni, dar asasinatul îi readuce brutal în sfera umanului, acolo unde trupul este vulnerabil, iar puterea trecătoare. De aceea, frica lor este și frica demitizării, de pierdere a sensului grandios al propriei existențe.
În cele din urmă, teama de asasinat dezvăluie paradoxul fundamental al dictaturii, cu cât puterea este mai concentrată, cu atât este mai instabilă. Dictatorul controlează instituții, legi și destine, dar nu poate controla resentimentul pe care îl generează. Frica devine astfel companionul inevitabil al puterii abuzive. Sub coroana grea a autorității absolute nu se află liniște, ci o veghe neîntreruptă, în care fiecare umbră poate însemna sfârșitul.