1
Inspirat pesemne de Croitorașul cel viteaz, vrând să prindă mai multe muște deodată, un obscur autor de basme și-a început textul fantastic în felul următor: „A fost odată ca niciodată; de n-ar fi poveste, n-ar avea rost; când se punea musca pe căciule și pe perete, mai mincinos cine nu crede.“ (C. Danielescu, Hoțul împăratului, în „Pentru copii“, nr. 49/1904, p. 1). Însă, după cum se știe, nu toate muștele fac miere… Avem de-a face aici cu două tipuri de insecte foarte diferite, așa că încrucișarea de mai sus, chiar și frazeologică fiind, se potrivește taman ca nuca-n perete.
Despre neastâmpărul caracteristic muștelor comune (specia musca domestica), neastâmpăr surprins de Petre Ispirescu într-o formulă celebră, am discutat într-un alt articol (vezi Cr. Munteanu, „De când se scria musca pe părete“, în „România literară“, nr. 46/2024, p. 13). Îmi propun să reiau chestiunea, referindu-mă, de data aceasta, la expresia românească rea de muscă. Totuși, de vreme ce și frazeologismul a fi / a se simți cu musca pe căciulă a fost redat parțial în citatul de mai sus, este bine să lămurim și originea acestuia înainte de a merge mai departe.
2
În faimosul său Dicționar universal al limbei române (ediția a VI-a, 1929), Lazăr Șăineanu explică succint cum a apărut sintagma noastră: „cu musca pe căciulă, [adică] vinovat (aluziune la hoțul de stup care fu trădat de albina aninată pe căciula-i)“. Deci, prin muscă trebuie să înțelegem în acest loc „albina“ (denumită științific apis mellifera sau ~ mellifica). Deși există mai multe surse pentru a repera acea întâmplare memorabilă cu „hoțul de stup“, mai toate se raportează, în ultimă instanță, la aceste versuri din antologia lui Anton Pann: „Care a furat stupul / Deși ș-a scuturat trupul; / Dar albina din căciulă / E de dovadă destulă.“ (Culegere de proverburi…, București, 1852-1853, vol. II, pp. 27-28).
C. Hințescu (în Proverbele românilor, Sibiu, 1877, pp. 3 și 115) reproduce ultimele două stihuri din strofa lui Anton Pann, fără a pune în relație albina din versuri cu musca din aceste enunțuri paremiologice (consemnate mai la vale): „Cine se știe cu musca pe căciulă, se apără. / Este cu musca pe căciulă.“ O va face, în schimb, Iuliu Zanne (în monumentala sa lucrare Proverbele românilor, 1895-1903), adăugând și o snoavă edificatoare, cu hoțul adus în fața judecătorului (cf. și Dicționarul… lui A. Scriban din 1939, s.v. muscă). La fel, etnograful Simion Florea Marian (în cartea Insectele în limba, credințele și obiceiurile românilor, București, 1903, pp. 178 și 378) adună formulele fixe despre albine și muște, sintetizând informațiile despre acestea: (despre A fi cu musca pe căciulă) „A se ști vinovat, a fi autorul unei fapte, care te trădează și pe care o tăgăduiești. Se mai zice și despre acela, care se teme ca să nu i se afle faptele rele“; (despre Cine se știe / se simte cu musca pe căciulă se apără) „Adecă cel ce se știe vinovat se dă singur de gol“.
În fine, folcloristul Tudor Pamfile a publicat și el o snoavă „la temă“ (intitulată Cel cu musca pe căciulă), care recreează, pe un tipar ușor diferit, situația originară. Întorcându-se de la un târg (unde vânduseră pâine), câțiva tovarăși de drum fac popas peste noapte undeva. Acolo unul dintre ei „se alege păgubaș cu o sumă de bani“, însă altul șiret zice așa: „[A]i s-o găsești, că se știe de toți cine ți-a luat-o. Acela-i cu musca pe căciulă. […] Toți ceilalți se uitară unul la altul, ca să vadă cine are musca pe căciulă, căci, vezi, ei se știau nevinovați. Ci tâlharul, crezând și părându-i-se că toți se uită la dânsul, își scoase căciula din cap, să vadă dacă într-adevăr are vreo muscă pe ea. Lumea a priceput, a căutat și banii omului s-au găsit.“ (T. Pamfile, Firișoare de aur…, s.l., 1911, pp. 44-45).
3
În privința expresiei rea de muscă, putem porni, ca ilustrare, de la următoarea frază din romanul Craii de Curtea-Veche (Editura „Cartea Românească“, București, 1929) al lui Mateiu Caragiale, în care unui personaj feminin i se face această descriere: „Ei, dar ce mai vorbă; așa cum era, cu toate cusururile, rea de gură, rea de muscă, rea de plată, pălăvatică și haihuie, spunându-le și făcându-le toate pe dos și de-a-ndăratele și, mai înainte de orice, primejdioasă, în stare să te bage în belea, Mima avea hazul ei, era simpatică…“ (p. 125).
Probabil că un atare context, conținând și sinonime lexico-frazeologice juxtapuse (dimpreună cu eventuala imagine involuntară a unei muște bâzâitoare), le-a creat unora impresia că izolarea rea de muscă va fi desemnând o femeie certăreață, cicălitoare, sâcâitoare (vasăzică, totuna cu rea de gură), când, de fapt, rea (mai rar, rău) de muscă semnifică (după dicționare) „(persoană) imorală, care are mereu relații sexuale nepermise“. Însuși textul lui Mateiu Caragiale justifică o asemenea semnificație, întrucât (pe pagina anterioară) Mima beneficiase și de acest portret mai puțin măgulitor: „Bătăioasă și pornită, i-era destul să vază un bărbat, ca să necheze și să-i sară de gât, și când i se întâmpla să dea peste vreunul mai tare de îngeri care să nu fugă speriat, dacă [acela] era om întreg, n-avea de ce să se mai apropie de ea și a doua oară.“ (ibid., p. 124).
Chiar dacă nu am ști prea multe despre comportamentul cabalin, dar cunoscând expresii construite similar (de pildă, a fi rău de căldură), ne-am da seama totuși că a fi rău / rea de muscă înseamnă „(cineva care) nu suportă muștele“. Un cal rău de muscă este un „cal nărăvaș“; și, de altminteri, August Scriban înregistrează (în opera sa lexicografică) sintagma cu pricina doar în sensul ei propriu: „A fi rău de muscă, a suferi din pricina muștelor (de ex., a strechei), vorbind de cai.“ Așadar, musca neastâmpărată induce unor astfel de animale tot un soi de neastâmpăr. Dar cum se va fi ajuns, în cazul oamenilor, la ideea de conduită deviantă (ca exces) din perspectivă sexuală?
În frazeologia româ nească se întâlnesc și expresii născute din unele analogii cu comportamentul animalelor domestice ori sălbatice: a se lăsa pe tânjală, a se întoarce cu coada între picioare, a cădea în laț etc. Până aici, nimic neobișnuit. Și rea de muscă provine dintr-o comparație animalieră, numai că interpretarea (de factură populară) ce a dus la sensul de „nimfomană“ presupune un mic ocol în analiză: despre o femeie cu reputație îndoielnică se zice că „umblă aiurea“ sau că „nu poate sta locului“. Căsătorită fiind, ea își părăsește frecvent căminul conjugal. Altfel spus, este „nărăvașă“, ca o iapă rea de muscă.
Neastâmpărul aparte pe care l-am adus în discuție poate îmbrăca și alte haine frazeologice. Ne amintim cu toții, desigur, povestea lui Ion Creangă Capra cu trei iezi, în care eroina văduvă evocă momentele în care ignorase „avansurile“ lupului: „Ticălosul și mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată și-mi făcea cu măseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt“.
4
Voi încheia cu două contexte relevante din Groapa lui Eugen Barbu. Mai întâi, este de menționat episodul (din capitolul La spovedit) în care la biserica proaspăt ridicată în Cuțarida vine să lucreze un meșter italian foarte arătos, un sculptor în marmură („La firide (…), talianu [sic!] scobea figuri de sfinți.“). Printre altele, și Rodica, nevasta croitorului, se lasă cucerită de acesta, dar soțul îți dă repede seama: „Doar Gogu a prins-o pe-a lui. O știa rea de muscă. A pândit-o, s-a nimerit, nu se știe. Când făcea ea bezele prin ferestre talianului, pică și omul în ușă.“ Gogu îi admi nistrează o bătaie în toată regula și transformarea este miraculoasă: „Până la prânz, icoană o făcuse! N-o mai cunoșteai.“
Celălalt episod se găsește în capitolul Aia mică, în care o adolescentă, Veta, se îndrăgostește de Procopie, studentul care stă „în gazdă“ în casa părinților ei. La un moment dat, Veta ține să-l prevină pe Procopie în legătură cu anumite (posibile) implicații: „Ce știi dumneata, păi să ne afle mahalaua, mai scoate vorbe, că cine știe ce, că așa și pe dincolo, muierile astea bătrâne de-abia așteaptă… Eu sunt fată mare… Într-o lună împlinesc șaisprezece ani, și altele la vârsta mea au sărit de-acu pârleazu…“ Dar, fiindcă studentul pare că nu înțelege („Adică, ce-i asta, au sărit pârleazu?“), fata continuă: „Avem noi, așa, o vorbă. Prea vrei să le știi pe toate…“. Un pârleaz sărit, mai treacă-meargă, dacă marchează o inițiere (sau intrarea într-o altă etapă a vieții), însă ce te faci cu săritul peste garduri? Asta seamănă deja cu o „escaladare“.