Cum citim în Biblie, Adam și Eva, cele două ființe umane create după chipul și asemănarea Tatălui ceresc și având deci libertatea de a alege, au ales greșit, au păcătuit și au fost alungați din rai. Mult, mult mai târziu, Isus, Fiul Tatălui de sus, în același timp Dumnezeu și om, se naște din sfânta fecioară Maria și își arată dragostea pentru cei din jurul său lăsându-se sacrificat pe cruce. Înviat din morți, înălțat la ceruri, în urma lui crește biserica, o comunitate umană strâns legată și mai presus decât celelalte comunități umane. Foarte curând, Sfântul Duh se coboară ca o vijelie deasupra discipolilor lui Isus adunați laolată și, ramificat într-o mulțime de limbi de foc, îi atinge pe fiecare cu câte una, numai una, dintre ele. Cum am văzut rândul trecut, Vladimir Lossky (1903-1959), gânditor religios bine cunoscut, considera că fiecare dintre aceste flăcări era menită să dea naștere unei persoane umane. O persoană, scria el, nu este un individ preocupat doar de sine, ci o ființă umană scăldată în propria ei lumină, diferită de toate celelalte, dar rămânând legată de comunitatea celor din jurul ei și, mai ales, de unitatea spirituală a lumii.
Lumea ideală descrisă de Lossky ne ajută, cred, să o înțelegem și pe cea în care trăim. În ea, comunitățile politice iau diferite forme, unele mai vaste: imperii, uniuni, confederații, altele mai restrânse: cetăți, principate, națiuni. Comunitățile vaste sunt de obicei unite de principii înalte, nobile, cel puțin în principiu. August în fruntea imperiului roman era considerat zeu și adorat ca atare. În regatele europene, regii se bucurau de un prestigiu fără seamăn, nu însă și de dreptul de a guverna la întâmplare. Iar în Uniunea Sovietică Secretarul General al Partidului avea o putere cu adevărat fără margini. În aceste exemple, suveranii domneau în virtutea unei binecuvântări neobișnuite: religia Romei care îl diviniza pe August, creștinismul în monarhiile din Europa și fanatismele laice propagate de Marx și Lenin în țările comuniste și de național-socialismul din Germania anilor ’30. Comunitățile mai restrânse, Elveția de multă vreme, apoi Statele Unite, și ceva mai recent țările menite să reprezinte o singură națiune, sunt conduse nu de la înălțime, de regi, împărați sau dictatori ideologici, ci de pe pământ, de consensul politic al membrilor lor. Mai toate aceste comunități politice sunt ținute împreună de o credință tacită că până la un punct „cel mai bine e la noi“, credință agrementată de o anumită teamă că dincolo de acest punct „să fim atenți, să nu ni se destrame țara“.
În aceste comunități, consensul e obținut prin consultarea prin vot a fiecărui membru. Or, cei care votează nu sunt lăsați singuri, ci se leagă unii de alții în partide politice care sprijină diferite versiuni ale prezentului și viitorului țării. Cum la fiecare câțiva ani majoritatea câștigă, numărătoarea celor care au votat și, mult mai des, sondajele de opinie ai celor care măcar în principiu ar fi în favoarea acestor partide devin extrem de importante. În consecință, cei care votează sau ar putea vota sunt considerați ca simple unități statistice ale diferitelor opțiuni politice. Noțiunea de persoană și limbile de foc care o fac posibilă se pot pierde din vedere.
Le-am putea apăra, le-am putea păstra? Cum?