Își mai amintește cineva unde se petrece, în ce fel de locuință, cunoscuta piesă scurtă a lui Ion Luca Caragiale, Conu’ Leonida față cu reacțiunea, la care se mai face apel când vine vorba de politicieni, de republicanii ploieșteni și de câte și mai câte altele de aceeași făină, ca să folosesc o expresie azi uitată? Iată indicațiile autorului, așa-zisele didascalii: „O odaie modestă de mahala…“, după care aflăm cum e „abat-jour“-ul lămpii, „cusut pe canava“, scaunele de paie, unde e soba cu ușița deschisă și „câțiva tăciuni pâlpâind“. Totul spre a sugera o foarte modestă locuință a unei familii bătrâioare care trăiește din pensia bărbatului. Când se culcă, Leonida își întreabă consoarta, pe Efimița: „Mițo, ai zis matale fetii să vie mâine mai de dimineață ca să facă focul?“ „Fata“ e Safta, cel d-al treilea personaj, slujnica celor doi bătrâni, care locuiesc în „odaia modestă de mahala…“. Am o întrebare, ca pe la discuțiile nesfârșite de la televizor: cunoașteți multe cupluri asemănătoare care, din unica pensie a unuia, să-și poată permite o menajeră? Sigur, întrebarea e retorică și nu are pretenția unui răspuns.
Își mai amintește cineva care sunt beneficiile pentru cetățeni ale republicii, în concepția conului Leonida? Efimița îl întreabă: „ce procopseală ar fi și cu republica?“ iar Leonida, superior, informat de Amicul poporului, îi răspunde pe puncte: „Apoi, închipuiește-ți dumneata numai un condei […] dacă e republică, nu mai plătește niminea bir…“. Ăsta ar fi prologul. „Al doilea că fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate.“ (Curat comunism, coane Leonido! – ar zice Pristanda, polițaiul din altă parte.) Și punctul trei, că, de pildă el, care are deja o pensie, rămâne cu ea pe lângă leafa republicană. Efimița, naivă, întreabă dacă se poate și una și alta. Iar Leonida, expertul în politică pe care l-am putea compara cu mulți dintre cei ce azi, care la peste 150 de ani distanță, guvernează România: „vezi bine, pensia e bașca, o am după legea a veche, e dreptul meu“, apoi cu încă o lecție tip SNSPA de-atunci: „…când e republică, dreptul e sfânt; republica este garanțiunea tuturor drepturilor.“ Apoi completează: „Și al treilea, că se face și lege de murături.“ Iar Efimiței din nou: „Adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-și plătească datoriile.“
Vârful primei părți, totuși, al acestei scurte piese de teatru, vine aici, unde Leonida își desfășoară toată competența sa politică de republican de la Ploiești, în răspunsul către aceeași consoartă, care-l întreabă de unde vin banii pentru toate astea. „Treaba statului, domnule, el ce grijă are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…“. Și știți de ce nu se face acest stat ultra-keynesian avant la lettre? Tot senesepea-istul avant la lettre ne spune „Hei! Te lasă reacționarii, domnule? Firește. Nu le vine lor la socoteală să nu mai plătească niminea bir! E aproape de mintea omului: de unde ar mai mânca ei lefurile cu lingura?“ După ce reflectează puțin, uimită și încântată, Efimița revine, totuși, la o judecată cât de cât rațională: „Daca n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetățenii leafă?“ Dar așteptând răspunsul care nu mai vine, observă: „A adormit.“
Toate acestea nu au, firește, nimic de-a face cu cele ce ni se întâmplă nouă, cetățenilor din România, deși, să fiu al ăluia dacă nu se cam potrivește „pe ici pe colo, prin părțile esențiale“, acolo unde plasează Farfuridi, o clasă mai sus decât Leonida, revizuirea Constituțiunii (că așa-i zicea atunci): „ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale… Din această dilemă nu puteți ieși…“. Sau, poate că au, totuși, ceva comun cu ceea ce ni se întâmplă azi.
Poate că le-ar prinde bine dlor Ciolacu, Zamfir, Grindeanu, Manda et comp. o lectură aprofundată a farsei caragialiene. Eventual cu explicații. Căci domnii care mai încearcă în zilele noastre această manevră á la Farfuridi, anunțând că vor reforma dar nici așa, fără excepții, trebuie să ia aminte la faptul că mai sunt efimițe care se trezesc și întreabă: de unde, bobocule, de unde pensii speciale necontributive, de unde pensioare imense la vârste încă fragede? Deoarece, tot din Caragiale aflasem deja că „nu te mai lipești de Disconto…“ (1).
__________
1 V. „Situațiunea“: „fincă așa nu poate pentru ca să meargă, ca dumneata să tragi încolo și dumnealui încoace.“