Scriitoarea Yael van der Wouden s-a născut în 1987, la Tel Aviv, într-o familie mixtă: tatăl, olandez, mama, evreică din Israel. Surprinzător, identitatea ei este mixtă nu doar din punct de vedere etnic. La vârsta de 13 ani, van der Wouden află că, din punct de vedere hormonal, este „intersex“. A crescut în Olanda, unde a şi studiat literatura comparată la faimoasa Universitate din Utrecht, continuându-şi, apoi, studiile în Statele Unite, la SUNY Binghamton.
Păstrarea (The Safekeep) este primul ei roman. E scris în limba engleză şi a fost primit cu „excepţional“ de către comunitatea internaţională a literaţilor. Yael van der Wouden a ajuns pe lista scurtă a candidaţilor la prestigiosul Premiu Booker pentru 2024, iar în 2025 a câştigat Women’s Prize for Fiction, o importantă recompensă pentru autoarele de beletristică.
Păstrarea este un roman al Holocaustului, un roman de dragoste şi un roman de familie. Eroina principală, Isabel, creşte între fraţii ei: Hendrik, care realizează că este homosexual, şi Louis, mezinul şi preferatul familiei – căci lui urmează să îi revină casa părintească atunci când va găsi femeia potrivită şi se va căsători. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când la Amsterdam se murea de foame din cauza regimului extrem de dur impus de ocupantul german, Unchiul Karel găseşte o soluţie pentru familia lui Isabel. Vor părăsi metropola de pe Amstel şi se vor refugia la ţară, ocupând, cu acordul autorităţilor germane, o casă mare care mai are şi o grădină de unde se vor putea hrăni.
Gradarea foarte abilă a naraţiunii, introducerea rafinată a detaliilor construiesc treptat în mintea cititorului ideea că există o problemă cu acest patrimoniu. Exersarea dreptului de proprietate al familiei e tulburată permanent de senzaţia că cineva încearcă să intre în casă, că posesiunea aceasta nu e tocmai legitimă. Amintirile din copilărie ale lui Isabel păstrează un episod dureros. O femeie însoţită de un copil încearcă să revendice casa, dar este alungată fără nicio remuşcare. Ulterior, coşmarurile lui Isabel ne pregătesc pentru dezvăluirea raptului, a nedreptăţii pe care se întemeiază „dreptul“ familiei lui Isabel asupra casei. Păstrarea este un roman care se citeşte cu sufletul la gură, mai ales dacă cititorul nu ştie nimic despre drama de după Holocaust. Dificultatea de a recupera proprietăţile nedrept preluate de cei rămaşi în urma deportaţilor nu este una dintre naraţiunile foarte cunoscute. Problema reintegrării victimelor Holocaustului într-o societate care nu mai vrea să îşi amintească de rănile trecutului recent şi, astfel, îi victimizează pe nevinovaţi încă o dată, nu este una din marile naraţiuni ale momentului.
Conflictul are, desigur, nevoie de un factor destabilizator pentru a se declanşa. Louis o prezintă fraţilor lui pe iubita sa, Eva, care va avea nevoie să locuiască cu Isabel în timp ce el e plecat într-o deplasare de serviciu. Dar Eva este exact fetiţa foştilor proprietari. Ea vrea să se apropie de casa părintească, construind o relaţie cu Louis, fiul care urma să devină proprietarul casei. Aparent, avem de-a face cu un soi de roman poliţist. Isabel descoperă nişte cioburi de porţelan în grădină. Mici obiecte încep să dispară după sosirea Evei şi menajera e bănuită de furt. De fapt, Eva încearcă, în felul acesta, să recupereze ceva din fostul ei cămin.
Cumplită este revelaţia lui Isabel că locuinţa părintească a fost, de fapt, proprietatea unei familii de evrei deportate. Lucrurile se clarifică datorită unui caiet uitat de Eva. Trucul manuscrisului găsit nu e redundant, ci aduce un plus de tragică autenticitate. Oroarea deportării e augumentată de nedreptatea care se face supravieţuitorilor după întoarcerea din lagăr. Proprietatea părinţilor Evei fusese preluată de familia lui Isabel – olandezi sadea – pentru că nu se plătiseră ratele la împrumutul bancar cu care fusese construită casa. Cum putea să plătească ratele cineva care era deportat? În plus, cum s-a ajuns la deportarea unor oameni doar pentru că aparţineau unei anume etnii? Şi totuşi, asemenea lucruri s-au întâmplat şi nu doar unei familii, ci multor, dureros de multor familii. Romanul dovedeşte un fapt copleşitor. În epoca postmemoriei, sunt încă aspecte ale Holocaustului şi ale consecinţelor sale puţin discutate. Titlul romanului este inspirat de un termen bancar care presupune păstrarea garantată de către instituţia bancară a unor bunuri. Ironia amară inclusă în titlu se combină cu ideea mult mai subtilă a memoriei. Până la urmă, obiectul operaţiunii de păstrare este memoria, datoria de a nu uita pentru ca asemenea tragedii să nu se mai repete.
Întrebată despre familia ei, Eva declară, aparent degajată şi senină, că nu mai e niciunde. Există ceva gotic în romanul lui Yael. Precum celebrul imobil Usher din nuvela lui Poe, casa ascunde o durere, o tragedie. E aproape un personaj. Doi stejari înalţi o străjuiesc şi anunţă cuplul care se va construi în finalul romanului. Scriitoarea excelează în a ne îndruma pe o mulţime de piste greşite, precum în romanele poliţiste. Toate aceste sugestii sunt, însă, nişte prolepse înşelătoare. Imobilul pare a fi menit lui Louis, dar el nu putea fi al lui Louis deoarece fusese însuşit pe baze neoneste. Societatea olandeză, în întregimea ei, nu fusese corectă cu aceşti membri ai ei şi continua, chiar mulţi ani după război, să îi nedreptăţească lipsindu-i de dreptul lor în timp ce, pe de altă parte, proclama, ipocrit, dreptul sfânt al oricărui om la proprietate.
Iubirea dintre Isabel şi Eva se înfiripă în timp ce Isabel se ho tărăşte să renunţe la un partener heterosexual care devine violent, când se vede refuzat. Pe de altă parte, Eva, care pornise cu intenţia de a-şi recupera casa prin căsătoria cu Louis, ajunge să abando neze acest plan după ce îşi descoperă noua identitate. Menajera Neelke părăseşte această casă mult prea plină de amintiri şi se căsătoreşte, prolepsă ce anunţă triumful iubirii în contrast cu suspiciunea, cu ura, cu frustrarea. Treptat, recuperarea proprietăţii cade în plan secund. Important e darul de iubire pe care Eva şi Isabel şi-l fac reciproc.
Romanul aduce, aşadar, în prim-plan o tragedie care nu se termină cu Shoah, ci continuă cu indiferenţa unei societăţi care nu e dornică să îşi aducă aminte de propriile greşeli, nu vrea să ceară iertare, ba îşi mai şi însuşeşte proprietăţile victimelor. Iubirea vine ca o ispăşire, o ironie a destinului, o paradoxală pedeapsă a divinităţii care îi îmbrăţişează pe toţi oamenii. E implinirea profeţiei profetului Isaia în versetul 56: 7, citat de autoare în încheierea romanului: „casa Mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile“ pentru că Dumnezeu e acelaşi pentru toţi.
Se ştie că în prezent editurile româneşti fac eforturi susţinute de a ţine ritmul cu noutăţile din plan internaţional. E o revanşă după deceniile în care doar unor privilegiaţi, unor aleşi ai regimului li se permitea aşa ceva. În acelaşi an în care a apărut în străinătate, romanul The Safekeep a fost tradus în româneşte la Editura Litera, de către Ana Dan, sub titlul ușor edulcorant de Casa amintirilor, impus, poate, din motive comerciale. E regretabil că numele traducătoarei nu e scris pe coperta cărţii de parcă efortul ei nu ar merita atenţia şi gratitudinea cititorului. Traducerea atentă, îngrijită, corectă dovedeşte atât profesionalismul Anei Dan, buna ei cunoaştere a limbii engleze, dar şi lucrul temeinic pentru a găsi echivalenţele cele mai adecvate originalului. Numeroasele soluţii reuşite în translarea textului din limba engleză în limba română impresionează. O foarte măruntă sugestie: sintagma „powder pink silk“ (p. 135) devine, în traducere, „mătase roz pudrat“ (p. 177). Oare „roz pudră“ nu ar fi fost mai adecvat, ţinând cont de faptul că e vorba de culoarea roz a unei pijamale? Dincolo de aceste sugestii pedante şi/sau sever perfecţioniste, romanul lui Yael van der Wouden merită a fi citit, fie în original, fie în traducere.