La pădure
Acum, cînd toamna-și sună
iar clopotul de-aramă
ies pe-nserat cu pușca
vieții să-i iau vamă,
poate un frag de sînge-n
frunziș întîrziat,
sau poate, ca fiertură,
un iepure-mbumbat.
Ci iată că, în față,
sub pălăria roată,
ciuperca ține-n grijă
toamnă și iarnă-nceată.
E, parcă, o balanță
ce-mparte lumea-n două:
viața în scăpare,
moartea – prefigurată.
Să o culeg și astfel
să stric ce zice Domnul
sau să las mîna dreaptă
să o cuprindă somnul?
E-atîta sfîrtecare-n
al frunzei cenușiu
și-atîta măreție-n
semnul de nou pustiu!
Culeg ciuperca asta
cu tot al ei trecut?
O las ca pradă crudă
unui nou început?
Culeasă, iar în juru-i
deodat-un mare larg:
să vină-aici înghețul,
eu – gheața să o sparg!…