Romanul Metec (Editura Polirom, 2025, 202 pag.) semnat de Bogdan Perțache este compus ca o tapiserie de voci, memorie și identități fracturate, în care trei povești de viață aparent disparate se intersectează, oferind o radiografie a exilului interior, dorinței, vinovăției și fragilității umane. Deși par la început povești separate, narațiunea inserează indicii subtile despre cum viețile acestor personaje sunt interconectate mai mult la nivel simbolic decît prin acțiuni directe. Fragmentarea lor reflectă diversele forme în care un om poate fi străin de sine însuși sau de cei din jur.
Unul dintre firele principale este povestea lui Damian, un artist sticlar care lucrează în restaurarea vitraliilor. El își depășește propriile limite în reflecții despre lumină, culoare și sens, dar, pe măsură ce povestea avansează, cititorul înțelege că nu doar sticla pe care o lucrează este fragilă, ci și propria sa identitate: „Sticla-i apă cu adîncime înșelătoare, năzuroasă, îți simte ezitările și ripostează fulgerător. Îți dă voie să te uiți prin ea, se lasă topită, șlefuită, zgîriată, sulemenită, dar n-are milă și, dac-o vrei supusă, seașteaptă să știi exact cînd trebuie s-o tratezi cu blîndețe și cînd să fii mai dur decît ea. Sticla e o iubită dificilă, o bretteuse.“ Damian poartă cu el semnele trecutului, relațiile complicate cu femeile, dorința de a fi înțeles și frica de abandon. Opera lui artistică devine o metaforă pentru modul în care încearcă să își asambleze viața: dintre multe fragmente, unele strălucitoare, altele tăioase. Femeile din viața lui sunt ele însele piese dintr-un vitraliu, imagini care coboară de pe sticlă, însuflețite de imaginație, de dorință, de poveste. Și aceasta, fiindcă fără poveste nimic nu are sens: „Fără poveste, făcutul de vitraliu e doar meșteșug de sticlar, de tîmplar“; sau: „(…) înainte să m-apuc să tai geamul, ascult povestea ascunsă în el“. Relația cu Deea, femeie căsătorită, intens pasională și dominatoare, reprezintă nucleul conflictual al fragmentului. Scenele dintre ei alternează între atracție erotică, umilință, posesivitate și dorință de evadare. Deea este prezentată ca o forță centrifugă: îl atrage, dar îl și distruge emoțional, tratîndu-l ca pe o extensie a propriei voințe. Decizia lui Damian de a pleca în Franța, la Chartres, pentru o bursă de restaurare a vitraliilor marchează ruptura. Drumul este atît fizic, cît și interior: o fugă dintr-o relație toxică și dintr-un trecut apăsător (închisoarea, traumele, marginalitatea). La Maison Rolin, atelier cu tradiție medievală, Damian intră într-un nou tip de tensiune, reflectată în relația ambiguă cu Renée Lambert, șefa atelierului, care îi seamănă fizic Deei, dar diferă prin control, rigoare și răceală afectivă. Aici, tema străinului est-european este accentuată, Damian se simte tolerat, dar inferiorizat.
Un alt plan narativ (Yórgo) îl prezintă pe un arheolog grec aflat pe țărmurile Mării Egee. În adîncurile mării este descoperit un mozaic roman rar – o descoperire care fascinează și ridică întrebări despre identitate, istorie și eroii care au trăit și pierit înaintea noastră. Acest mozaic servește ca o punte simbolică între trecut și prezent și influențează felul în care personajele înțeleg miturile lor personale. Călătoria arheologului spre acest artefact antic îi pune întrebări despre rădăcini, apartenență și sensul reprimat al memoriei colective. Și aici, frumusețea mozaicului însuflețește imaginația arheologului. O femeie, Emine, pare a fi ieșit din scenele surprinse în artefact, care este o sumă de secvențe din răpirea lînii de aur, de către Iason.
Un alt personaj-narator este un profesor de religie crescut în mediul rural al Bălții Brăilei, care relatează secvențe din propria viață, de la copilărie pînă la maturitate. Acest personaj încarcă romanul cu elemente autobiografice: sărăcie, copilărie dureroasă, marginalizare socială și multiple încercări de integrare. El își descrie cu sinceritate insolită aspirațiile, dezamăgirile și modul în care reperele exterioare (religia, școala, comunitatea) îl marchează: „Cei mai mulți apropiați nu merită să risipești iubirea pe ei, iubirea naște profitori, iertarea, cea profundă, definitivă e imposibilă. Oamenii trebuie struniți cu frica, pedepsiți. Frica păzește pepenii, ea e liantul care nu lasă societatea să se destrame. Dispare frica, apare anarhia. Anarhia exclude toleranța, blîndețea. Blîndețea e slăbiciune, face loc nepăsării, nerecunoștinței, lărgește, înmoaie legăturile, mai ales dintre bărbat și femeia lui.“ Povestea lunecă spre unul dintre subiectele din spațiul public, care implică „un episcop de Huși“, intens mediatizat. Fost seminarist, acesta este abuzat de superior, apoi este îndemnat să îl șantajeze, cu înregistrări din intimitate. Astfel, după asemenea experiențe, pentru el, metecul – străinul – nu este doar un om fără rădăcini, ci o stare de spirit: sentimentul de a nu fi cu adevărat acasă și protejat niciunde, nici în mediul familial, nici într-o identitate socială clară. Pe acest fond, începe să suspecteze că soția sa, Lena, îl înșală. Cititorul este introdus în lumea lui interioară: posesivitate, gelozie, frica de abandon. El cercetează telefoanele și comportamentul Lenei, pătrunde în casă pe furiș și o descoperă în intimitate cu alt bărbat. Reacția lui e violentă și viscerală, dar naratorul ne arată că vinovat nu e femeia, ci „ispititorul“, omul care a încălcat regulile morale.
Poveștile sunt puternic erotizate, există scene fierbinți în fiecare parte a romanului, dar femeile sunt cele care dau tonul, care dispun de cîtă libertate au nevoie (sau au dreptul?) bărbații din preajmă. Astfel, în orice creștere a bărbaților, în orice cădere a lor, ajungem, în romanul Metec, la celebra expresie cherchez la femme, cu toate nuanțele pe care le implică.