Cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, BAS cum îi spun amicii (nu știu dacă îi place acest acronim familiar!), ne oferă nu un nou roman, ci un volum de eseuri despre eseu, Peștii cubanezi. Un secol în eseuri (Editura Trei, 2025), fiecare dintre ele, cu excepția primului, fiind și un studiu de caz. Selecția pe care o operează autorul include nume mari, arhicunoscute, Sigmund Freud, Susan Sontag, Albert Camus, Virginia Woolf, George Orwell, precum și unele a căror notorietate nu trage clopotul în memoria culturală românească cel puțin, precum James Baldwin, Joan Didion, David Foster Wallace, Te-Nehisi Coates. La aceștia se adaugă un eseist român, pe Ion Vianu, cu titlu de excepție. Un alt criteriu al selecției lui BAS a fost ca toți eseiștii să fie și scriitori, excepția Freud fiind justificată prin faptul că părintele psihanalizei este prezent în carte pentru calitățile sale „ficționale“ de manipulator al visului, un scriitor malgré-soi. Eseul consacrat lui Ion Vianu oferă chipul ideal al investirii profesiei și implicit hermeneuticii-anamneză aferente cu virtuți literare, elogiind la acesta tocmai „analiza constată a psihiatriei ca vocație „literară“. Este aici și un proces de identificare simbolică, dar care ne situează într-un paradox delicios: autorul adoptă o metodă tributară psihanalizei freudiene căreia îi relevă calitățile romanești, ficționale, discreditând ceea ce acreditează, pertinența metodei devenită fapt literar. În fond, această selecție definește și adâncește profilul romancierului printr-o reflecție în marginea unor gesturi majore, a unor atitudini de punere în acord/dezacord cu lumea, respingând locurile comune, normativul ideologiilor în vogă, afirmând o libertate a gândului cu toate consecințele care decurg din ea în plan social.
Capitolul introductiv, care poartă titlul cărții, mi-a reamintit întrucâtva de Misterioasa flacără a Reginei Loana al lui Umberto Eco, o carte-eseu și de memorii în același timp, și pentru că biografia este definitorie în acest volum, devenind un câmp de explorare și analiză în termenii psihocriticii pe care o practică autorul, derivată din Freud, dar mai ales din Jung, părinții psihanalizei (la care îi adaugă și pe alții!). Scriitorul își revede și o parte a copilăriei în care înoată peștii cubanezi (metafora pentru eseurile de față!) sub forma unor timbre viu colorate ce luminează interior un deceniu și ceva de singurătate, cel al cenușismului târziu cu cenușiul său deprimant, dizolvant. Peștii cubanezi joacă însă și un rol psihogen esențial, reprezentând „poarta de acces către o singurătate germinativă, o infirmerie a sufletului, spațiul subacvatic unde mă pot retrage pentru a mă regenera“. Strecurată en passant se află și această remarcă revelatoare pentru perspectiva autorului: „Cred că orice biografie este în cele din urmă un eseu.“ Și într-adevăr, un alt numitor comun al analizei pe care o întreprinde îl reprezintă analiza biografiei autorilor prezentați, ponderea ei fiind capitală în relația cu e(se)ul investigat. Deși își alege un eseu emblematic, maxim două pentru fiecare autor (Freud –Interpretarea viselor, Susan Sontag – Împotriva interpretării, Virginia Woolf – O cameră doar a ei, George Orwell – Leul și unicornul, David Foster Wallace – Care-i treaba cu homarul, James Baldwin – Notes of a Native Son, Joan Didion – Spre Betleeem, agale; The White Album, Te-Nehisi Coates – Între lume și mine, Ion Vianu – Amor intellectualis), BAS trece în revistă tot ceea ce conduce către acel eseu devenit punctul de convergență al operei, adesea realizând chiar sinteze care dovedesc o bună orientare în subiect.
De altfel, eseurile comunică între ele: 1. tematic, 2. prin adresări reale, polemice pe care istoria literară le consemnează, 3. intertextual, 4. Subtil, prin intermediul unor inefabile, „serendipități“ (cu neologismul acesta simpatic forjat demult de Horace Walpole), ale unor sincronii, pase magnetice, pe care scriitorul le devoalează pentru noi (este unul dintre meritele acestei cărți!) Acest al patrulea strat relevă, de fapt, structura de adâncime nu doar a cărții, ci și a sensibilității autorului ei care-și face din persona, arhetipul jungian al măștii, o „metaforă obsedantă“ cu sintagma binecunoscută a lui Charles Mauron. Cu alte cuvinte, BAS propune o revenire în termeni de metodă la psihocritică (corespondentul psihanalizei în spațiul literar) acolo unde analiza unui habitus, în termenii sociologiei lui Bourdieu, este dublată de investigarea acelui strat de adâncime care dă seama de autenticismul funciar al unui scriitor opus superficiilor, mistificțiunilor (Mircea Anghelescu), a autoficțiunilor (Boris Groys), a posturilor literare din perspectiva lui Jerôme Meizoz, a identităților virtuale (Mihnea Măruță) pe care le vehiculează rețelele sociale. Biografia-eseu furnizează contextul alături de care autorul pune un anumit text pe care-l socotește esențial în descifrarea eului solitar al scriitorului care se opune celui solidar al persoanei publice, „autorului-pachet-de-marketing“.
Majoritatea eseiștilor aleși probează relația aproape simbiotică dintre ceea ce scriu și ceea ce trăiesc, Albert Camus și Virginia Woolf detașându-se, opera fiind lipită de personalitatea scriitorului, de contextul biografic, BAS aflându-se în căutarea acelei autenticități liminale exprimate prin „eseuri viscerale, denudante, lipsite de complezență față de Eu-ul care-și asumă, de multe ori, un ecorșeu pe viu“. Păstrându-se în registrul freudian-jungian, nu doar familiar, dar și drag autorului, observ că mai toate cazurile prezentate mai au ceva în comun, un complex oedipian activ sau deficitar lichidat, o poveste tată-fiu unde figura tatălui se distinge și pentru care eseul devine o psihodramă complicată. O parte dintre aceste eseuri reprezintă dialoguri d’outre tombe cu o image of the father, cu tot ceea ce a rămas nespus, inclusiv dragostea, inclusiv tristețea, inclusiv frustrarea.
„Pascalian“ înainte s-o știe, adică interiorizat cu detentă metafizică, colecționarul de timbre se lasă în voia acestei voluptăți enfantine, pregătindu-se pentru părăsirea acestui claustrofil paradiso terestre de două camere pentru lumea largă, încercând să-i înțeleagă versatilitatea care pune pe chipuri familiare sau străine măști iluzorii. Biografia începe cu lecturile disparate care configurează din mâzgălelile unor tatonări anamorfozele unei deveniri. Reflecția în marginea unei hermeneutici incipiente relevă circularitatea acesteia, acolo unde titlul romanului lui Camus, La Peste, este citit La Pește, în ceea ce aș numi, întrebuințând de dragul autorului, jargonul freudian, un act ratat, pentru a nu risca în mica deplasare diacritică ipoteza unui prim act de interpretare. Dar o formulare care precizează intuiția cu privire la „caracterul prețios al interiorității“ este relevantă pentru tot volumul, și anume că „textul își are deplina coerență doar în mine, nu e destinat unui cititor, fie el și ideal.“
În fapt, există în acest eseu bio grafist, eseu pentru că nu e doar o simplă confesiune, ci o (auto)analiză în toată puterea cuvântului, o introspec ție, care include procese complexe care-și au co res pondentul de umbră în psihismul abisal, dar care sunt relevate în impactul lor social, inclusiv cu o mică traumă tardivă, cea a interpretării eronate, mai precis etichetării primului său roman, Copilăria lui Kaspar Hauser, drept rasist, conducând la condamnări publice pe rețelele de socializare de către „cititorul-consternat-moral“, tipologia care aglutinează în acele mici tribunale ad-hoc ale „maselor cuvioase“. Comparația care relevă diferențele profunde între avatarul din rețea, edificând la bidinea postura literară, alter ego-ul ficțional și persona lui Jung este remarcabil, cititorul poate urmări volutele unei gândiri rafinate. Rețin aici formularea unei concluzii la care ader: avatarul rețelei reprezintă „negarea radicală a absolut tot ce este esențial uman: caracterul contradictoriu, ambiguu, imperfect, paradoxal al ființei“. Autorul își trece reflecția prin observațiile despre autenticitate ale lui Walter Benjamin, prin exercițiul fenomenologic al lui Elias Canetti din Masele și puterea, prin Revolta maselor a lui Ortega y Gasseti, pentru a ajunge la o altă temă fundamentală a acestui volum, interpretarea textului literar. Chipul pe care autorul îl conferă interpretării este unul psihanalitic, jungiano-freudian, iar această perspectivă o va plimba peste tot în cartea sa, cu ea va răsfoi fiecare eseu, fiecare biografem, fiecare gest existențial. De aici o atentă analiză focalizată pe limitele interpretării, cu titlul faimos al eseului lui Susan Sontag, a cărui analiză constituie un adevărat mise en abyme al volumului.
Teza că românii nu ar oferi exemple majore în ceea ce privește eseul, fie din cauză că scriitorii ar fi prea academici, fie prea aserviți teoriei, fie prea îndepărtați de viață, fie prea ancorați în politic și ideologie etc., este destul de inconsistentă și încalcă tocmai ideea de libertate fondatoare a eseului, care nu trebuie să corespundă unui format, în cazul de față unei opțiuni marcate de propria sensibilitate a autorului care organizează substanțial de teoretic materialul eseurilor sale pentru a fi exclus din propria sa clasificare! Nu intenționez să fac paradă de erudiție oferind contraexemple, cu atât mai mult cu cât sunt un „academic“, dar fie și numai Scrisori către V. Alecsandri al lui Ion Ghica sau Pseudo-kynegeticos al lui Alexandru Odobescu, așezate sub semnul începuturilor în literatura română oferă două remarcabile exemple de excelență românească în ceea ce privește eseul. În orice caz, Te-Nehisi Coates dezvoltă dacă nu o ideologie postcolonială, cel puțin o latură militantă, cu propunerea stranie, într-o logică retributivă, a daunelor materiale pe care albii americani ar trebui să o plătească întregii populații afro-americane ca descendenți ai sclavilor de odinioară. Autorul se face indirect un porte-parole al denunțării unor nedreptăți care-și au propria lor istorie cu tați (uneori chiar cei fondatori) și fii (a se vedea eseul despre Virginia Woolf, precum și cele despre condiția „omului negru“ în America) făcând pasul de la ereticul „rasist“ (eticheta pusă de „noua burghezie“) la eticul moderat.
Însă ceea ce am savurat în aceste eseuri este briza proaspătă a unei reflecții care bate peste teritorii aparent cunoscute, o tratare a literaturii eseistice ca de la scriitor la scriitor, revelându-le acea actualitate pe care numai adevărul literaturii și paradoxurile terminale în termeni kunderieni o presupun. În cele din urmă, o parte din temele propriilor sale romane sunt recuperabile din aceste eseuri care reprezintă, nu în ultimul rând, scena unei subtile autoscopii.