Cu binecuvântarea Înaltprea sfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, apărea, în anul 2017, la Editura Doxologia din Iași, volumul „Ștefan, preot de țară.“ Alcătuire documentar-filială de Lucian Vasiliu. Cuvânt însoțitor de Constantin Hrehor.
Am fost bucuros să-i ofer prima ediție a cărții (1) și poetului Mihai Ursachi, revenit în Iașii „mahalalei celeste“, după refugiul/ exilul lui în SUA, petrecut din septembrie 1981 și până la început de an 1990.
Preocupat de subiecte teologice, încă din perioada studenției la Facultatea ieșeană de Filosofie, apoi în anii detenției sale politice (1961-1964; condamnat și încarcerat pentru încercarea de a traversa Dunărea, spre Occidentul liber!), Mihai URSACHI a publicat, în două consistente episoade, un amplu text, cu titlul surprinzător pentru un poet consacrat ca ludic, fantezist, nonconformist:Darul duhovniciei sau „Dosarul“ unui preot ortodox român. Paginile au fost publicate în revista Convorbiri Literare, numerele 2 și 3/ februarie și martie 1998.
Între altele, poetul, în ipostază de eseist-comentator neobișnuit, afla și un rar prilej de a se confesa, într-o perioadă dominată de eforturi, ezitări și (in)certitudini (2).
Reproduc fragmente ursachiene mărturisitoare, compatibile cu tema enunțată:
„…Am venit și eu în închisorile și lagărele politice în aprilie 1961, la o vreme când comuniștii își considerau sacii, furați, bine puși în căruță (…).
În cei trei ani de detenție politică, am fost atent la viața religioasă din pușcării și lagăre. Acolo se păstra și memoria celor întâmplate încă de la începuturile terorii, în urmă cu 15-20 de ani (…). Una din principalele lor ținte a fost Biserica Ortodoxă și clerul său, celelalte confesiuni nefiind nici ele cruțate. La valul inițial de represiune brutală, început încă de prin 1946, s-a răspuns prin opoziția deschisă a tuturor cultelor (…). Biserica Română Unită cu Roma a fost pur și simplu interzisă, toate bunurile ei confiscate și majoritatea ierarhilor săi asasinați (…). Bunurile bisericilor și mănăstirilor ortodoxe au fost și ele confiscate în cea mai mare parte, iar în rândurile clerului au fost operate arestări masive, mai ales la sate. Adevărații preoți, trimiși la ocne, erau înlocuiți cu creaturi ale partidului comunist, imorali, hulpavi, fără de har și adesea fățiși membri ai partidului «ateist-științific» (…). Sub învinuirile de legionarism, naționalism, misticism, de colaborare cu «dușmanii poporului», mii de preoți ortodocși adevărați au dispărut pentru totdeauna, cu foarte rare excepții, dar exemplare excepții.
Acesta a fost și cazul Preotului Ștefan Vasiliu (3), pe care l-am cunoscut din relatările verbale discrete ale fiului său, poetul Lucian Vasiliu, și, și mai bine, din cartea «Darul duhovniciei», apărută nu demult la editura„Timpul“ (…). Toate formează o adevărată Odisee a credinței hărțuite, urmărite, persecutate până în ultima clipă a vieții (Preotul Ștefan Vasiliu a murit prematur, în timpul sinistrelor «Teze din iulie 1971», lovit de un atac de cord.“
***
Cele câteva fragmente din teza sa de licență (4), teză pierdută în timpul retragerii noastre din Bucovina, ne pot da imaginea a ceea ce putea și trebuia să fie un preot ortodox erudit, patriot, devotat până la moarte (…). Biserica și credincioșii au fost crunt oprimați timp de 50 de ani (…) uciși în lagăre și închisori sau au fost reduși la umilință și înjosire. Dar, în tot acest timp, Biserica nu și-a încetat nicidecum viața, ci sub formele cele mai diverse ea și-a păstrat continuitatea.
Într-o zi cețoasă de miercuri, 21 octombrie 1998, m-am bucurat să mă revăd cu fascinantul, miraculosul, insolitul Mihai Ursachi,
Mă aflam în bârlogul meu de muzeograf literar de la Casa Pogor – Muzeul Junimii ieșene, pe atunci sediul administrativ al celor 12 case memoriale și muzee literare din Iași și din județul Iași. Mă vizita deseori, neanunțat, dar memorabil.
Cum se întâmpla și cu fratele lui, „elvețianul“ preot Gheorghe Ursache (5).
Poetul Mihai Ursachi mă debutase cu poeme și cu o prezentare elogioasă în revista Opinia Studențească – suplimentul de poezie Biblioteca Opinia, nr. 4/ 1978. Între altele, Marchizul de pe Strada Dochia – cum mi-am permis a-l supranumi într-un poem codificat, pe când se afla interzis la noi în țară – scria:
„Lucian Vasiliu se deosebește mult de majoritatea poeților mai tineri de azi, el nu este un experimentalist frivol ca atâția, ci un devotat al esențelor, al ultimei esențe“.
De astă dată venise să îmi spună că a fost impresionat de publicarea cărții documentar-curajoase în acei ani, despre destinul preotului cernăuțean, născut în Bârladul anului 1908, cu un an mai târziu decât tatăl fraților ursachieni, respectiv Mihai Gheorghe Ursachi, ex-ofițer al Armatei Române Regale.
L-am întrebat pe mirabilul poet dacă acceptă un dialog, tip confesiune, pe care să o public post-mortem:
– Cred că vei muri înaintea mea, Lucian! Eu știu să mă conserv mai bine, după ce am trecut prin experiența gratiilor comuniste!, – a zis, zâmbind histrionic!
Dețineam un reportofon, cumpărat din urbea universitară Freiburg, grație universitarului generos, cărturarul Paul Miron, care îmi oferise o bursă de cercetare în Germania, în zorii entuziaști ai anilor 1990. Profesorul era un devotat și filantrop membru de onoare al Societății Culturale Junimea ’9o, ONG pe care îl fondasem în contextul gestionării muzeelor literare ieșene. Între altele, savantul Paul MironN coordona Fundația Eminescu, în exil, împreună cu soția lui, distinsa doamnă Elsa Lüder, profesor universitar.
Reproduc doar câteva fragmente din acea înregistrare, compatibile cu tema noastră:
Dacă ai să mergi la mine în bucătărie, ai să vezi o ladă militară, vopsită, din timpul războiului. Mă-ntreabă Cojan (Ana Cojan, ex-soția poetului, profesoară de latină la Universitatea Cuza Vodă – n.n. LuVa):
– Ce faci cu aia?
– Acolo îl am eu pe Eminescu, inclusiv ca traducător al Gramaticii lui Bopp (…). El a pus bazele studiilor indo-europene. Eu am învățat aici la Iași, la Universitatea noastră, cu Teofil Simenski, primele cursuri în materia aceasta, care mi-a folosit în America… Și când am ajuns acolo și au văzut cei de la Departament că știu, m-au întrebat:
– De unde?
Îmi aminteam (…). Altfel m-ar fi trimis la spălat vasele (…).
***
În această continuitate spirituală, după cum am spus și în conferința despre Eminescu, la care tu ai asistat, ne-am înscris și noi la Iași: Cezar Ivănescu, Dan Laurențiu, și eu, Ursachi (…). Noi trei am fost cei care am bătut cu pumnul în masă!
O luasem de la început! Noi am pornit de la Junimea!
***
A doua mea conferință, de aici, de la Muzeul Pogor, durează 40 de minute, pe ceas. Se găsește și la mine, pe casetă audio. Un număr de fraze sunt aproape plagiate din cartea lui Armand Constantinescu, pe care tu mi-ai dăruit-o în acei ani. [Se întâmpla în anul 1977. Cartea, rară, interzisă după 1945-6, numită Cer și destin“, apăruse în 1941, la Editura Cugetarea Georgescu-Delafras. Precum alte tomuri, reviste interbelice, colecții livrești etc., fuseseră salvate/ ascunse de mama, presbitera Elisabeta, și de un văr al tatălui meu. Vărul de încredere era muncitor constructor și se numea Dumitru Curelaru. Volumul Cer și destin făcuse parte din consistenta bibliotecă paternă, în parte incendiată de autorități sovietizate, cu ocazia unor percheziții, interogatorii și confiscări devastatoare – n.n. LuVa].
N-am făcut eu horoscopul lui Eminescu, ci Armand Constantinescu. N-am citat autorul, fiind interzis atunci…
În conferință mă ocup, cum bine știi, de substanța poeziei eminesciene.
***
…Stăteam în Țicău (mahala, odinioară, unde este situată și Bojdeuca lui Ion Creangă – prima casă memorială literară, inaugurată în 1918; Mihai Ursachi locuia pe/ în Fundacul Dochia nr.9, într-o căsuță patriarhală, cumpărată și re-construită și dezvoltată cu eforturi majore în anii de final 1960, împreună cu părinții și cu fratele mai mic, Gheorghe – n.n. LuVa) și scriam poezii, fără nicio nădejde de a publica vreodată. Stelian Baboi (n. 29 august 1937, Ținutul Bârladului – d. 1 iunie 2004, în Iași; coleg de facultate cu Mihai Ursachi, la Facultatea de Filosofie în Iași; prozator, ulterior universitar incomod – n. n. LuVa) mi-a luat trei hârtii (eu fiind destul de cherchelit!) și mi le-a publicat (…).
La început a fost Baboi. Apoi Gazeta Literară, Cronica și Iașul Literar. M-au publicat. Geo Dumitrescu scria: „Mihai Ursachi este contraparte la Nichita Stănescu…“ Asta era în 1968, ianuarie. Pot fi consultate colecțiile revistelor.
„…La Jilava eram la secția a II-a, a periculoșilor. Sub pământ. 4-5 metri dedesubt. La Tun. Marcel Petrișor a mai stat acolo (n. 1930 – d. 2021; deținut între anii 1952-1964; scriitor, profesor, lider al Asociației Foștilor Deținuți Politici – n.n. LuVa).
Eu nefăcând nimic. Condamnat pentru trecere de frontieră, 4 ani. Eu eram Mucea-Mucea.
Fortul 13 Jilava a fost construită de elvețieni, în vremea Regelui Carol I, în caz de război. Deasupra nu se vede nimic. Poți să treci cu avionul, cu elicopterul. Iar dedesubt, tot felul de nivele. Ultimul este Tunul. Când m-au dus la un, torționarul ținea o lumânare. Când m-a vârât acolo, nu era destul aer ca să ardă lumânarea. A tras ușa de fier și salut! (…). Nu știam în ce zi sunt. Nu existau criterii de orientare în timp. O mână înmănușată îți dădea o gamelă sau un castron cu mâncare (…). La vremea aceea nu credeam în Dumnezeu. Eram îmbălsămat de Nietzsche și de zeii vechii Elade. Aveam 20 de ani!
***
M-ai întrebat de unde aveam putere? Mă țineam în picioare și mă așezam din când în când pe putina de lemn (hârdăul – n.n. LuVa). Aveam o zeghe foarte subțire. Dar nu era frig. Fiind în adâncuri, sub pământ, temperatura se menținea constantă. Umezeala și imposibilitatea de a-ți întinde picioarele erau marile impedimente. Deasupra, un bec roșu, care lumina celula în roșu închis. Becul ardea. Lumânările nu. De unde să tragi aer? (…) Când am ieșit din închisoare, și m-am dus la Botoșani, aveam 37 kg.
***
De la Botoșani, am venit să dau examen de admitere la medicină în Iași. Am tot dat admiteri. Doctorul Moruzzi se ocupase de mine și după o lună de spital mi-a zis: – Mergi!
Era criza din Cuba. Dacă s-ar fi declanșat războiul, firește că nu URSS ar fi câștigat, ci America. Pe noi ne-ar fi scos americanii de acolo! Dar caraliii și ofițerii de securitate ziceau:
– Să nu credeți că veți scăpa! Înainte de a veni americanii, vă împușcăm!
Eram în lagăr. Acolo a fost distrusă în masă floarea poporului român. Au decapitat națiunea. Asta nu se iartă. Ca poet, nici nu mă gândesc la răzbunare. Ca bun creștin, iert. Cine a ucis, și au ucis în masă, să răspundă în fața legii.
***
Eu eram tânăr, abia dacă stăteau de vorbă cu mine „bătrânii“! Ba chiar mă bănuiau că am fost infiltrat! (…).
După un an, un an și jumătate mi s-a spus „Domnule profesor!“ Am fost invitat să țin conferințe. Erau acolo avocați celebri, ambasadorul lui Antonescu la Tokio, un domn Hălmăgeanu, care a susținut frumoase conferințe despre cultura și civilizația japoneză. Era contele Teleky… Eu făceam cursuri de logică aristotelică. Teleky vorbea despre finanțe. A scăpat și a ajuns în Ungaria. Nepoata lui – îți amintești, Luciane – era domnișoara Teleky din Iașii anilor 1970!
***
Speranțe mari nu prea aveam. Numai Sandu (istoricul Alexandru Zub, academicianul retras la Monastirea Văratic, la peste 90 de ani ai săi – n.n. LuVa) era încrezător, deși scuipa sânge la propriu. Ziceam:
– Să ne omoare ei, să nu ne sinucidem!
(…). Altfel, Zub era în același caz cu Al. Ivasiuc (pe care nu l-am cunoscut la închisoare), cu Stela Covaci și cu urmașii lui Labiș.
Pe mine m-au prins împreună cu Doru Ionescu (nonconformist poet, mort tânar, accidentat de un camion în Iași – n. n. LuVa). La Turnu Severin. Am avut ghinion de un minut. Au tras! Altminteri reușeam și treceam amândoi Dunărea. Probabil că aș fi fost medic dentist prin Canada! (…) Ne-au scos cu o cange și ne-au tras cu șalupa lor nenorocită, sovietică.
Ne-au dus în arestul închisorii, la Turnu Severin.
Ne păzea un soldat, cu o pușcă-baionetă din vremea lui Pazvante!
Doru Ionescu zicea:
– Ține cont! Nu durează mai mult de șase luni și vin americanii! Și-atunci, tu vei fi prim-ministru!“
_____________________________________________
Sugestii de lectură
+. Ioana Diaconescu,
O conștiință literară. Mihai Ursachi în documentele Securității. Colecția „Memoria clepsidrei“. Iași, Editura Junimea, 2016.
+. Mihai Ursachi. Instauratio noctis. Antologie și studiu critic de Bogdan Crețu. Colecția „Efigii“. Iași, Editura Junimea, 2016.
+. Mihai Ursachi, Marea Înfățișare. Colecția Cartier nr.9. Chișinău, Editura Cartier, 2016.
+. Mihai Ursachi, Pajiștea rotundă din vârful unui ac. Chișinău, Editura Știința, 2022.
În presa culturală:
- Daniel Cristea-Enache, „Marele histrion“. În revista „Convorbiri Literare“, nr. 9(345), septembrie 2024;
- „Fundacul Dochia și Magistrul Mihai Ursachi“.
În revista „Scriptor“, Iași, nr.1-2/ 2025;
- „Poetul Mihai Ursachi – homo aquaticus“.
În revista „Tomisul Cultural“, Constanța, nr. 58, septembrie 2025.
_________________________________________________
1 O primă și restrânsă ediție a apărut în 1997 la editura ieșeană Timpul, coordonată de Cassian Maria Spiridon
2 Mihai Ursachi (n. 17 februarie 1941, Strunga – Iași – d. 10 martie 2004, Iași) se implicase în varii ipostaze în arena României proeuropene: director al Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași; secretar al Alianței Civice – filiala ieșeană; consilier local al Partidului Alianța Civică; secretar al Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor; membru al Mișcării pentru Regatul României; membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici; membru de onoare al Societății Culturale Junimea ‘90; director al Casei de Cultură a Municipiului Iași (imediat după moartea poetului, instituția îi va purta numele).
A fost onorat, între multe alte distincții, ca prim laureat cu Premiul Național Eminescu – Opera Omnia, Memorialul Ipotești – Botoșani, 15 ianuarie 1992.
3 „Ștefan Vasiliu, născut în anul 1908, la 1 iunie, ora 11, în urbea Bârlad, județul Tutova, la casa nr. 484, din strada Gheorghe Emandi. Fiu al Domnului Ștefan Vasiliu, în etate de patruzeci și patru de ani și al Doamnei Maria (născută Buhuși – n.n.LuVa), în etate de treizeci și cinci de ani“ [Extras din Registrul actelor de născuți pe anul 1908]
4 Licențiat al Facultății de Teologie din Cernăuți, 1939, cu teza „Esența specific creștină a filantropiei și rolul preotului în această binefacere socială“. Pornind de la textul diaconului și scriitorului Ion Creangă: „Misiunea preotului la sate“.
A fost coleg de facultate cernăuțeană cu tatăl Anei Blandiana, al lui Dan Mănucă, al lui Grigore Ilisei.
5 Fratele poetului Mihai Ursachi, înregistrat la botez cu numele Ursache (sic!) Gheorghe, fusese născut la 19 aprilie 1943.
Absolvise Facultatea de Chimie în București.
A continuat, în Capitală, studiile teologice. Profitând de o excursie ca pelerin la locurile sfinte din Israel, a ales calea Elveției. Un timp, a fost protoiereu. Preot în Elveția exilatului Rege Mihai.
A revenit deseori în Iași, după 1990, unde a și decedat, în anul 2018.