Criticul Gabriel Dimisianu înseamnă pentru mulți dintre noi, încă din vremea studenției, criticul cu o față întoarsă spre valorile clasice, iar cu alta spre actualitate, un intelectual care vede în literatură un proces de continuitate, mai mult decât unul de ruptură cu tradiția. Așadar, intuind o armonizare a contrariilor, dincolo de evenuala lor opunere, ori asperitate. Nouă prozatori, volumul din 1977, remarcă soliditatea epică și originalitatea unor prozatori șaizeciști, dar el vine după monografia despre Costache Negruzzi, 1984, sau numeroasele analize ale unor autori din secolele anterioare, Caragiale, Creangă,Ghica, sau, mai apropiat de noi, Mircea Eliade.
Afirmat drept unul dintre cei mai echilibrați cronicari, Gabriel Dimisianu este vreme de patruzeci de ani omul care obține admirația cititorilor și colegilor de scris prin sobrietatea sa proverbială, prin respectul valorilor căutate cu perseverența celui care nu cerne nisip aurifer, ci identifică mărimea pepitelor deja separate de steril. Are rolul său bine definit în strălucita formație de critici literari, generația de aur, de la România literară, unde alături de Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion, Lucian Raicu, Mircea Iorgulescu. Analizează literatura de primă mărime a câtorva fecunde decenii literare,scriind cu predilecție despre prozatori, dar și despre poeți ca Leonid Dimov (și onirism), Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Dan Laurențiu, Gabriela Melinescu, Marta Petreu… Într-un interviu din 2000, luat de Daniel Cristea-Enache, criticul ne spunea că mizează pe Dan Perșa și pe Horia Gârbea. Peste tot, în cronici, în diverse articole, grila valorică operează cu siguranță, iar stilul critic nespectaculos, dar convingător, dă senzația de profesionalism, de calm, de austeritate asumată, refuzând piruetele și exploziile flamboiante. De fapt, un volum al criticului de la România literară, după acesta fusese redactor la Gazeta literară, ne descoperă modelele sale, adeziunea lui la tipul de foiletonist obiectiv cu bună perspectivă diacronică, mă refer la volumul din 1990, Repere Paul Constantinescu, Șerban Cioculescu, Perpessicius, Vladimir Streinu.
A fost mereu firesc și credibil, un exemplu de perseverență și onestitate literară, iar accentul polemic îndreptat împotriva celor care neglijau grila valorică, după 1989, era salutar. Mai mult, criticul matur era net contra simplificărilor nedrepte, care considerau deceniile șase, șapte, opt doar un pustiu alb, supus unui îngheț ideologic, vezi Lumea criticului, 2000.
S-ar putea ca eminentul și civilizatul critic să fi avut, cum ne spune Alex. Ștefănescu în portretul afectiv pe care i-l dedică în Istoria sa colegului de redacție, nostalgia cercului literar de la Junimea. Să fi trăit Gabriel Dimisianu ceva similar bucuriilor intelectuale evocate de Titu Maiorescu la adunările junimiste, unde, peste zgura cotidianului, se așezau, protectoare, lumea ficțiunii și a ideilor? Probabil, criticul regăsea ceva din visul junimist, civilitatea, continuitatea, idealurile, camaraderia, umorul fin de atunci în ședințele de număr, săptămânale, de la România literară.
Am avut prilejul de a sta la taifas cu omul prietenos și înțelegător, cu brăileanul cu temperament opus prozatorului extrovertit-exploziv venind din aceleași locuri. Unde? Pe clisura Dunării, invitați de regretata Ileana Roman, alături de Gabriel Chifu, Nicolae Prelipceanu, Ioana Dinulescu, Marius Tupan, la un Festival de Poezie la Turnu Severin. Se simțea în ochii criticului sărbătorit acum plăcerea omului de la Dunăre, atins de vântul imprevizibil, conversând cu noi, pe puntea micii ambarcațiuni cu care navigam, Gabriel Dimisianu evocându-ne oameni, clădiri istorice, cazinoul celebru, Hotelul Bristol, străzi din fabuloasa Brăilă de altădată.
Gabriel Dimisianu este o prezență discretă în lumea de azi, recunoscut pentru raționalismul paginilor sale, nelipsite, în vremea din urmă, de o culoare afectivă. Premiile primite, cel pentru critică din 1977, pentru Nouă prozatori, acordat de Uniunea Scriitorilor, Premiul Titu Maiorescu, acordat de Academia Română (Premiul Național al Uniunii Scriitorilor în anul 2010) încununează o viață dedicată literaturii române, într-o epocă dificilă.
Paginile memorialistice din ultima vreme au căldura unei confesiuni, unde apare lumea prin care criticul nu a trecut, indiferent, repliat în sine, ci a fost parte activă a unui climat literar, evocat cu grijă pentru amănunte și nuanțe, pentru restituirea adevărului.
Ani plini de pace sufletească!