Ziua în care Junior a căzut a început ca oricare altă zi: explozia de căldură vălurind văzduhul, trîmbițele soarelui, fluxurile traficului, rugăciunile incantate în depărtare, muzica de filme de duzină înălțîndu-se de la etajul de dedesubt, zvîcnirile din șolduri ale unui număr de dans de umplutură pe ecranul unui televizor din vecini, un plînset de copil, mustrarea unei mame, rîsete inexplicabile, expectorații stacojii, biciclete, cozile proaspăt împletite ale elevelor, aroma de cafea tare, penele verzi ale unei aripi fîlfîind rapid într-un copac. Senior și Junior, doi bărbați foarte bătrîni, au deschis ochii în dormitoarele lor de la etajul al patrulea al unei clădiri de un verde marin de pe o alee înfrunzită, nu departe de Elliot’s Beach, o plajă unde în seara aceea aveau să se adune tinerii ca să săvîrșească ritualurile tinereții, cum făceau de obicei, nu departe de sătucul pescarilor, care nu aveau timp pentru astfel de frivolități. Săracii erau puritani și ziua, și noaptea. Cît despre vîrstnici, ei își aveau propriile ritualuri și nu trebuiau să aștepte lăsarea serii. Cu razele soarelui străpungîndu-i prin jaluzele, cei doi bătrîni s-au ridicat anevoie în picioare și au ieșit cu un mers împleticit pe terasele lor învecinate, apărînd exact în același moment, precum niște personaje dintr-o istorie străveche prinse în capcana unor coincidențe fatidice, incapabile să evite consecințele sorții.
Au început să vorbească aproape imediat. Cuvintele nu erau noi. Alcătuiau discursuri ritualice, ofrande aduse noii zile sub formă de chemare și răspuns, precum în dialogurile ritmice sau „duelurile“ virtuozilor muzicii carnatice din sudul Indiei în timpul festivalului anual din decembrie.
– Fii recunoscător că sîntem bărbați din sud, a zis Junior în timp ce se întindea și căsca. Sudici, asta sîntem, din sudul orașului nostru din sudul țării noastre din sudul continentului nostru. Lăudat fie Domnul. Sîntem calzi, molcomi și senzuali, nu ca reptilele alea reci din nord.
Scărpinîndu-se mai întîi pe burtă și apoi la ceafă, Senior l-a contrazis imediat.
– În primul rînd, a spus el, sudul este o ficțiune, care există doar pentru că lumea a convenit să-i spună așa. Imaginează-ți că oamenii și-ar fi închipuit Pămîntul întors invers! Atunci am fi nordici. Universul nu înțelege susul și josul. Nici cîinele. Pentru un cîine nu există nord și sud. Și, în al doilea rînd, tu nu ești tocmai cald din fire, iar femeile ar rîde dacă te-ar auzi că te crezi senzual – molcom însă ești, asta-i dincolo de orice îndoială.
Așa erau ei: se certau, atacîndu-se unul pe altul ca niște luptători din vechime, ale căror picioare stîngi erau prinse unul de altul la gleznă. Frînghia care-i ținea atît de legați era numele lor. Printr-o stranie întîmplare – pe care ajunseseră s-o creadă „destin“ sau, cum îi spuneau mai des, „blestem“ –, aveau același nume, un nume lung, cum sînt multe din sud, un nume pe care niciunul dintre ei nu se îndura să-l rostească. Prin lepădarea de nume, prin reducerea acestuia la inițială, V., făcuseră frînghia invizibilă, ceea ce nu însemna că aceasta nu exista. Se oglindeau unul în celălalt și în alte feluri: amîndoi aveau voci înalte, aveau o conformație asemănătoare – slabi, dar bine legați, și de înălțime medie – amîndoi erau miopi și, după o viață în care se mîndriseră cu dinții lor, amîndoi capitulaseră în fața umilitoarei inevitabilități a protezelor. Dar ceea ce îi lega de decenii era numele nefolosit, acel V. simetric, Numele Ce Nu Putea Fi Rostit.
Cei doi bătrîni nu aveau însă aceeași zi de naștere. Unul era cu șaptesprezece zile mai în vîrstă decît celălalt. Așa trebuie să se fi ivit poreclele de „Senior“ și „Junior“, deși le foloseau de atîta timp, încît acum nimeni nu-și mai amintea cine le scornise inițial. Cei doi deveniseră pentru totdeauna V. Senior și V. Junior, Junior V. și Senior V. certîndu-se pînă la moarte. Aveau optzeci și unu de ani. Dacă ne gîndim la bătrînețe ca la un apus, menit să se încheie în uitarea de la miezul nopții, ei ajunseseră deja în ceasul al unsprezecelea.
– Arăți groaznic, i-a spus Junior lui Senior, așa cum o făcea în fiecare dimineață. Arăți ca un om care așteaptă doar să moară.
Încuviințînd grav din cap și vorbind, de asemenea, în conformitate cu tradiția lor, Senior a răspuns:
– Mai bine astfel decît să arăt așa ca tine, ca un om care încă așteaptă să trăiască.
Niciunul dintre ei nu mai dormea bine. Stăteau noaptea întinși pe paturile tari, fără perne, iar în spatele pleoapelor închise gîndurile lor neliniștite se repezeau în direcții opuse. Dintre ei doi, Senior trăise de departe o viață mai împlinită. Fusese cel mai mic dintre zece frați, care excelaseră cu toții în domeniile pe care și le aleseseră – ca atleți, oameni de știință, profesori, soldați, preoți. El însuși își începuse cariera ca alergător de cursă lungă, fusese campion universitar, apoi ajunsese într-un post de conducere la compania feroviară, astfel că ani întregi călătorise cu trenul în lung și-n lat, parcurgînd zeci de mii de kilometri, ca să se asigure și să asigure autoritățile că se păstrau standardele de siguranță corespunzătoare. Se căsătorise cu o femeie cumsecade și avuseseră împreună șase fete și trei băieți, care se dovediseră rodnici la rîndul lor, dăruindu-i un total de treizeci și trei de nepoți. Ceilalți nouă frați ai săi produseseră și ei un total de încă treizeci și trei de copii, nepoți și nepoate de-ale lui, care îl fericiseră la rîndul lor cu nu mai puțin de o sută unsprezece alte rude. Multora așa ceva li s-ar fi părut o dovadă de noroc, căci un om binecuvîntat cu două sute cinci rude este, fără îndoială, un om bogat, dar abundența îi dădea unui individ cu porniri ascetice, cum era Senior, o ușoară, dar permanentă durere de cap.
– Cît de liniștită mi-ar fi fost viața dacă aș fi fost sterp! îi spunea el deseori lui Junior.
După pensionare, Senior se alăturase unui grup de zece prieteni care se întîlneau zilnic pentru a discuta despre politică, șah, poezie și muzică într-o cafenea din cartierul Besant Nagar, iar cîteva din comentariile sale pe aceste teme fuseseră publicate în excelentul cotidian din oraș. Printre prietenii săi se numărau editorul cotidianului și unul dintre angajații acestuia, o celebritate locală, un soi de răzvrătit căruia îi plăcea să tragă prea mult la măsea, dar care crea niște caricaturi politice minunat de grotești. Mai erau apoi cel mai bun astrolog din oraș, care făcuse studii de astronomie, dar ajunsese să creadă că adevăratele mesaje ale stelelor nu puteau fi recepționate prin intermediul unui telescop, un tip care ani la rînd trăsese focul de pistol care dădea startul popularelor curse de cai și alții asemenea. Senior se desfătase în compania lor, spunîndu-i soției că era mare lucru ca un om să aibă prieteni de la care să poată învăța în fiecare zi ceva nou. Acum însă muriseră toți. Unul cîte unul, prietenii îi fuseseră mistuiți de flăcări, iar cafeneaua care ar fi putut să le păstreze amintirea fusese și ea demolată.
Doar el mai rămăsese din cei zece frați, iar soțiile lor răposaseră și ele de mult. Chiar și buna lui soție era moartă, iar el se recăsătorise la bătrînețe, găsindu-și, cu ajutorul unei mijlocitoare, o nevastă cu un picior de lemn, o alianță de conveniență pentru amîndoi și de care erau amîndoi nemulțumiți. În loc de o singurătate nefericită, s-au trezit prinși întro intimitate nefericită. El o trata cu o irascibilitate carei surprindea pe copiii și nepoții săi.
– Cum nu prea am avut de ales la vîrsta mea, m-am procopsit cu tine, îi zicea el ca s-o rănească.
Ea riposta ignorîndu-i și cele mai simple rugăminți, chiar și un pahar cu apă, ceva ce nicio persoană civilizată nu ar refuza să aducă atunci cînd i se cerea. O chema Aarthi, dar el nu-i spunea niciodată pe nume. Nici nu folosea vreun diminutiv sau nume de alint. Pentru el nu era decît „femeie“ sau „nevastă“.
Suferea de multele probleme de sănătate ale celor foarte bătrîni: chinurile zilnice ale intestinelor și uretrei, ale spatelui și genunchilor, tulburarea lăptoasă carei urca în ochi, problemele de respirație, coșmarurile, șubrezirea lentă a trupului. Zilele i se scurgeau întro inerție anostă. Dăduse cîndva lecții de matematică, de canto și de literatură vedică ca să-și umple timpul. Dar toți elevii îi dispăruseră. Îi mai rămăseseră nevasta cu picior de lemn, televizorul cu imaginea încețoșată și Junior. Nu era nici pe departe suficient. În fiecare dimineață regreta că nu murise în noaptea precedentă.
Dintre cele două sute cinci rude mai tinere, destul de multe își găsiseră deja odihna pe rugurile funerare. Nu-și amintea exact cîte anume și, inevitabil, numele lor îi scăpau. Mulți dintre cei care încă mai trăiau veneau să-l vadă și-l tratau cu grijă și blîndețe. Cînd spunea că e pregătit să moară, ceea ce se întîmpla adesea, pe chipuri le apăreau expresii rănite, trupurile li se pleoșteau sau se li încordau, în funcție de firea fiecăruia, și îi vorbeau liniștitor, încurajator și, bineînțeles, pe tonuri lezate despre însemnătatea unei vieți atît de pline de iubire. Dar iubirea începuse să-l enerveze, la fel ca tot restul. Avea o familie de țînțari, se gîndea el, un roi bîzîitor, iar iubirea era înțepătura lor iritantă.
– De-ar exista vreo spirală pe care s-o poți aprinde ca să-ți ții neamurile la distanță! i-a zis el lui Junior. De-ar exista o plasă de pus în jurul patului, care să nu-i lase să se apropie!
Pentru Junior viața fusese o dezamăgire. Nu se așteptase să nu fie cu nimic ieșit din comun. Fusese crescut de niște părinți extrem de iubitori, care sădiseră în el sentimentul că e destinat să facă lucruri mari, că acestea i se cuvin, numai că el se dovedise un tip șters, pe care un parcurs școlar mediocru îl condamnase la o viață de funcționar în birourile companiei municipale de apă și canalizare. La visurile ambițioase – călătorii lungi cu mașina, cu trenul, cu avionul – renunțase de mult. Cu toate acestea, nu era nefericit. Descoperirea faptului că suferea de incurabila boală a mediocrității ar fi intimidat, poate, un spirit mai puțin exuberant, dar el a rămas tot timpul cu privirea senină și cu zîmbetul pe buze în fața lumii.
Volum în curs de apariție la Editura Polirom, Seria de autor „Salman Rushdie“.
Traducere din limba engleză și note de Dana Crăciun