Deși am citit, în timp, cam toate cărțile lui Radu Sergiu Ruba, poezie și proză, pot să afirm, fără să greșesc, că volumul Ard cărțile (Editura Tracus Arte, 2025, 86 pagini) este cu totul special. Poezia lui Ruba, de la debut pînă în prezent, a pierdut ceva pe drum, o pierdere constantă, dar deliberată. Ce a pierdut? A pierdut apetiturile îndrăgostitului de viață, a pierdut acele inconsistențe lirice, spumante, cu care întîmpinăm clipele care tocmai trec, a pierdut chiar inocența cu care ne imaginăm că universul se oglindește într-o picătură de apă. După acest șir de pierderi însă, rămâne ceva esențial: întîlnirea cu sine, cînd aproape că nu mai contează lumea din jur; cînd aproape că nu mai contează nici cititorul, care este deja încorporat în text, în destinul autorului. Este maturitate acest lucru? Da, ar spune un critic literar. E un capăt de drum? Da, ar spune cititorul care a căzut pe gînduri cu sentimentul că poezia l-a amăgit făcîndu-l să creadă că îi va oferi totul, ca în final să îl lase cu sufletul la vedere.
O întrebare care îl chinuie pe poet, de azi și dintotdeauna, este de ce scriu. Radu Sergiu Ruba a găsit răspunsul: „Scriu de frică/ și nu cum se crede/ de dorul luminii/ că dacă n-am apucat-o prea multă vreme/ măcar s-o storc pînă la urmă din mine// Fac de o viață ceea ce pot/ ca orice chip singuratic/ mă înfășor în dîre de ceață/ și-n litere tîrîtoare/ care să umple tot ce lipsește.// (…) Nu mă opresc de frică din scris/ claia de semne mă apără/ nu prea știu de cine și de ce.// Păienjenișul scrisului crește/ de la mine a plecat el demult/ dar m-a uitat în mine./ Literele au ajuns atît de departe/ că dacă s-ar gîndi să se întoarcă/ prea puține m-ar mai recunoaște.“
Altă întrebare privește consistența lumii noastre, dacă înotăm prin materie, greu, spre un orizont văzut sau doar presimțit, sau suntem proiecții, parte din imaginația divină? Sau suntem povești care se spun cu cuvinte (sau fără cuvinte), continuu, care se intersectează uneori, dar care, în final, se răsfrîng doar asupra celui care le trăiește. Unicitatea noastră constă chiar în această autarhie a ființei, care are doar iluzia că iese din sine, că interacționează cu celălalt/ cu ceilalți. Mai mult, literatura, cartea, sunt cele care întrețin această iluzie: „Am deschis un roman/ mai mult la întîmplare/ și am fost dus de el pînă la capăt.// (…) Nu m-am mai putut despărți de chipul de la paisprezece ani/ al unei fete cu părul de un blond incert…“.
Un element esențial al poeziei lui Ruba este relația cu interioritatea, exprimată printr-un discurs calm, meditativ, în care imaginile devin suport pentru reflecție. Poetul nu mizează pe explozia metaforică, ci pe construcții subtile, în care tăcerile, ezitările și jocurile de lumini capătă valoare simbolică. În aceste poeme se simte dorința de a ordona lumea prin cuvînt, de a recupera fragmente de existență prin actul contemplativ. De multe ori, metafora este limitată în favoarea unei clarități expresive, care conferă autenticitate și gravitate mesajului poetic. Luăm lumea în posesie. Dar care lume? Prezentul continuu este o desfoliere a memoriei, amintirile sunt ca niște virusuri pe care nicio clipă prezentă nu îi poate face să dispară. Dacă un om cu toate simțurile treze are un anume raport cu lumea, Sergiu Ruba, ca ființă specială, pipăie lumea cu degetele, cu pașii, dar și cu cuvintele: „Au fost la mijloc femei/ și dezbrăcări gustate îndelung/ rămase nevăzute.// De fapt/ pe niciuna din femeile mele/ nu am văzut-o cu adevărat.// Ochii lor în schimb mă atingeau/ iar ele îmi arătau că pot să facă/ ce nu mai arătaseră nimănui/ căci eu am să tac pînă la capăt“.
Trăim într-o lume în curs de virtualizare. Omul fantomă pare să fie deja o prezență în lumea noastră, personajele din cărți prind chip, cum omul pipăibil a devenit tot mai inconsistent. Dragostea însăși s-a virtualizat, cuvintele și imaginile sunt purtătoare de sentiment, în detrimentul iubirii arhicunoscute, care a făcut istorie în omenire: „N-ai pe cine să mai întîlnești în romane/ și nu pentru că ar fi murit/ acolo nu se moare niciodată.// Intri și nu mai vezi cerul/ cu nori/ cu zmeie/ cu ereți/ Nemaivorbind de îngeri.// Nimic./ Iar oamenii asemenea îngerilor/ niște fantome trec pe lîngă tine/ nici cîinii nu-i mai latră/ adulmecă pămîntul pe urmele lor/ și o zbughesc în altă parte.// Te și întreabă camarada de sex:/ Găsesc ceva în cărțile alea/ te găsesc pe tine?/ Dacă nu,/ la ce să mai citesc?!“
Ard cărțile, spune poetul Ruba. Dar nu este vorba de focul fizic, așa cum ar arde o bibliotecă, ci este vorba de focul interior, cartea este o ființă care arde mocnit, care, așa cum este Rugul Aprins, din Scriptură, nu lasă cenușă, ci doar lumină. Cartea este, pînă la urmă, o sinteză a lumii, a vieții, a istoriei cu care ființa omenească, totuși, nu intră în armonie, ci se confruntă, se înfruntă: „O viață întreagă m-am lovit de ele/ de cărți/ ca musca de droaia de geamuri/ pocnete scurte săreau din mine/ după pocnete/ ca din bilele de lemn forma sferei.// Galbene coperțile/ și negre/ cărțile/ cîți le-or fi scris/ nu-i mai știu.// Pagini întregi mă respingeau citite/ dar le luam din nou cu asalt:/ ba liberul arbitru/ ba Marile iubiri/ ba Faptele apostolilor!/ Toate de nepătruns.// Eram ca evadatul plin de ziduri:/ care atacă primul perete/ și cade cu el la pămînt./ Se cațără în unghii pe al doilea/ dar îl trîntește și acela…“. Ce este cartea, dacă nu o sumă de cuvinte? Ce este cuvîntul, dacă nu sămînța care a dat sens și viață omului, lumii? Căci dacă la început a fost Cuvîntul și Cuvîntul era de la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul, există și o epocă apocaliptică, a ieșirii de sub autoritatea cuvîntului. Apocalipsa lui Ioan anunță acest sfîrșit al cărții, această pedeapsă, în fond: „Am luat cărticica din mîna îngerului și am mîncat-o; în gura mea era dulce ca mierea, dar după ce am mîncat-o, în pîntecele meu s-a făcut amară.“(Apocalipsa 10:10). Deși gravă, poezia lui Sergiu Ruba nu este o poezie tristă, nu induce starea de panică, de angoasă. Iar atunci cînd citind-o resimțim tristețe totuși, trebuie să recunoaștem că este vorba de o tristețe care ne face bine.