Bocancii
Pe vremea când comunismul părea
infinit
îmi ieșeau degetele afară ca la Magritte
prin bocanci – fiindcă adolescente și
impetuoase
ele creșteau peste noapte cât altele-n
șase zile iar cizmarul din sat nu mai
prididea
să mi-i petecească (cocoșat peste o
mică nicovală
chiar pe podea adăugând bucăți de la
alți bocanci
sau chiar din pielea boului ce-și dăduse
suflarea-n
ograda lui)…
pe vremea comunismului pus în cui
ca o piele moartă numai bună să
croiești pingele
din ea…
tata își înfășa două rânduri de obiele
în opincă sub talpă și tot cu ele își
bandaja
fluierele picioarelor legându-le cu un
soi de curele
cum purtau pe frize hopliții homerici
din cărțile mele
…însă ei
pe gambele lor goale sculptate fiindcă
– îmi
imaginam eu apoi – pe acolo nu erau
geruri și nici
nu ningea în istorie ca la noi…
unde caii tatălui meu trăgeau
prin zăpezi
buștenii imenși să-i ducă la gatere încât
el să agonisească
câțiva bani și pentru bocancii feciorului
mare
trimis la școală… pe vremea când
trebuia să aduni
cu destulă sudoare ceva ca să pui în
oală și era
totdeauna destul de puțin chiar și-n vis
eu aveam picioarele ude și înghețate
în acele încălțări veșnic sparte…
iată de ce mai târziu
mi-am cumpărat pe furiș nenumărate
perechi
de bocanci (să însemne oare c-am
reușit în viață?)
unii mai bombați și mai ferecați decât
alții
pe care însă îi port rareori (fiindcă ei
devin
fie prea grei sau prea strâmți sau prea
largi
pentru labele mele capricioase ce
variază
împreună cu durerile mele din oase)…
însă la prima lapoviță
(cum e azi) tot scot câte o pereche în
stradă
și clăpăiesc fericit prin zloata de-afară
privind c-un imperceptibil dispreț spre
zveltele încălțări sportive (ba chiar
riscant
de albe) ale celorlalți
…care nu se vor strica
niciodată și nici nu vor fi reparate ci
doar
înlocuite (căci demodate) vor fi iar
apoi
aruncate degrabă în acea infinită
groapă de gunoi
a abundenței care va înghiți totul
și chiar viețile noastre toate…