La sfârșitul anului trecut observam că mai întotdeauna hotărârile administrațiilor și guvernelor privitoare la cei cărora li se va permite sau interzice să rămână în țara unde se află îi prezintă pe aceștia în termeni colectivi. La fel sunt tratați cei care, venind din altă țară, vor avea sau nu vor avea voie să fie admiși. Formulări ca, de pildă, „Toți cei veniți din cutare sau cutare stat vor trebui să…“ sau „… nu mai au voie să…“ indică aceste măsuri.
Regulamente de acest fel sunt până la un punct firești, dat fiind că legile și obiceiurile pe care le urmăm se referă mai întotdeauna la grupuri de oameni, și nu la câte un singur individ. Excepții există, dar sunt deosebit de rare. Într-o țară monarhică, în Marea Britanie, de pildă, succesiunea la tron revine prin lege primului născut al reginei, băiat sau fată. Dar e vorba de o regulă în același timp fundamentală și clar limitată în aplicarea ei. Ea stabilește numirea celui mai prestigios personaj din regat, dar numai și numai această numire. Practic toate celelalte reguli se aplică unor grupuri de indivizi rămași, deci, anonimi.
Cum am văzut, în cartea Memorial la Veneția, publicată acum trei ani în franceză și tradusă în românește anul trecut, Khalid Lyamlahy descrie destinul unui singur om prins în valurile celor care își părăsesc meleagurile natale și, străbătând mări și țări, vor să se stabilească în regiuni mai bogate și, speră ei, primitoare. Plecat din Gambia, junele Patel Sallaby, ajunge în Sicilia, obține statutul de refugiat, caută de lucru în Nordul Italiei, dar neavând succes își ia viața aruncându-se într-un canal în centrul Veneției.
Reflectând la această tragedie putem, bineînțeles, să ne gândim la măsuri preventive, de pildă la un control atent la frontiere urmat de pregătirea și de angajarea la lucru a noilor veniți. Idei utopice, mi s-ar putea răspunde. Și aș fi de acord. Da, aceste idei sunt într-adevăr utopice, pentru că încearcă să țină seama în același timp de două aspecte contradictorii ale destinului tânărului înecat la Veneția. În valul celor care trec frontiera fiecare este un strop anonim, precum și o persoană umană, cu propriile ei nevoi, dorințe, visuri și dureri.
Dacă privim atent aceste două aspecte, ne dăm seama că sunt și ele puse la îndoială de propriile lor dificultăți. Valul celor care trec din Africa în țările europene este clar motivat de diferențele economice și politice dintre cele două regiuni. În același timp, acest val reprezintă și ceea ce sociologul francez Gabriel Tarde numea „opinia gloatei“, sugestibilă, nervoasă, sărind brusc de la mânie la blândețe, de la râs la exasperare și invers. Ce fel de măsuri – restrictive sau ospitaliere – pot răspunde acestei contradicții? Iar la nivelul persoanelor implicate în această mișcare, cum să distingem între accentul pus pe nevoile strict individuale (eu și numai eu) și legăturile fiecăruia cu cei care s-au aflat cândva sau se află acum lângă noi?
Căutând un răspuns la această întrebare, rândul viitor voi examina ideea de persoană umană, încercând să evit punctul de vedere individualist.
Între timp, cele mai bune urări pentru un an senin și liniștit!